TUDOR ARGHEZI a învățat să scrie făfă hîrtie și fără a avea ceva cu ce să scrie În 1919, Tudor Arghezi a fost arestat sub acuzația de „colaborare cu inamicul”. Nu existau dovezi clare, doar suspiciuni politice. Avea 39 de ani, o familie tânără și o carieră literară în plină ascensiune. A fost dus la Văcărești, închisoarea scriitorilor, unde a petrecut aproape doi ani. Celula lui era mică, fără hârtie, fără creion, fără cărți. Dar Arghezi nu a încetat să scrie. Compunea poezii în minte, le repeta până le învăța pe de rost, apoi le rearanja noaptea, în tăcere. Într-o scrisoare trimisă mai târziu soției, spunea: „Învăț să scriu fără să scriu. În tăcerea asta, cuvintele se aud mai tare.” Când a fost eliberat, a reușit să transcrie toate poeziile memorate. Multe dintre ele aveau să fie publicate în volumul „Flori de mucigai”, scris nu din revoltă, ci din răbdare. Pentru Arghezi, poezia nu mai era artă, ci supraviețuire. Mai târziu avea să spună: „În închisoare am învățat nu disperarea, ci tăcerea. Ea e cerneala care rămâne.” Ionică Moldovan
Alexandru Andrițoiu PROMOTOR AL CULTURII ROMANE - scriitor și redactor-șef al revistei Familia- Alexandru Andrițoiu a fost un important scriitor, poet și publicist român, cu o contribuție semnificativă la literatura română contemporană, atât prin opera sa literară, cât și prin activitatea editorială. El este cunoscut mai ales pentru rolul său de redactor-șef al revistei Familia, una dintre cele mai prestigioase publicații culturale din România. Activitatea literară Ca scriitor, Alexandru Andrițoiu s-a afirmat în special în domeniul poeziei, abordând teme precum: condiția umană, trecerea timpului, memoria și identitatea, relația omului cu lumea și cu sine. Poezia sa se remarcă printr-un ton reflexiv, prin claritatea expresiei și printr-o sensibilitate lirică profundă. Limbajul este sobru, dar sugestiv, iar imaginile poetice sunt construite cu rigoare și echilibru. Redactor-șef al revistei Familia Un moment esențial al carierei sale îl reprezintă activitatea la revista Familia, publicație fondată de Iosif Vulcan, cu un rol major în cultura română. În anul 1965, Alexandru Andrițoiu devine redactor-șef al revistei Familia, odată cu relansarea acesteia (seria a V-a). El a condus revista timp de aproape 25 de ani, până în 1989. Sub îndrumarea sa, Familia a devenit un important centru de afirmare literară, publicând poezie, proză, eseuri și critică literară de înalt nivel. Revista a reunit colaborări ale unor scriitori și critici importanți și a contribuit decisiv la menținerea unui dialog cultural autentic într-o perioadă dificilă pentru viața intelectuală românească. Importanța și moștenirea culturală. Alexandru Andrițoiu se distinge nu doar ca autor, ci și ca animator al vieții literare. Prin activitatea sa editorială: a sprijinit afirmarea tinerilor scriitori, a menținut standarde culturale ridicate, a consolidat prestigiul revistei Familia. Opera sa literară și activitatea publicistică reflectă responsabilitatea scriitorului față de cultură și societate, precum și credința în valoarea durabilă a literaturii. Concluzie: Alexandru Andrițoiu rămâne o personalitate marcantă a literaturii române, un poet al reflecției și un redactor-șef care a influențat decisiv destinul revistei Familia. Prin scrisul și activitatea sa culturală, el a contribuit la continuitatea și vitalitatea literaturii române.
Suflete gemene O RESPIRAȚIE PRELUNGITĂ Nu era poezie nici măcar proză poetică nu era. Era mai mult o întrebare. Retorică. O îmbinare între suflet și tăcere. O revelație care încerca să respire fără să ceară… Liniștea se aduna pe brațe ca la o spovedanie rostită, iar sufletul era dezvelit doar cât să poată tulbura, sau parfuma (poate) alte suflete gemene. Nimic nu era forțat, nici iscoditor, pur și simplu se întâmpla. Se întâmpla să-și deseneze visurile ca pe niște trandafiri înmiresmați, între două respirații, într-un secol în care nici măcar nu mai conta asta. Cele mai multe suflete fiind preocupațe cu supraviețuirea și atât. De fapt, asta făcea și ea. Supraviețuia, în modul în care ea știa, în absență. Scrisul o trăda frumos, arătându-o exact așa cum nu se lăsa văzută. Se uita la sine pentru a se recunoaște printre ruine. Întotdeauna a întoarcere, într-o grădină inundată de trandafiri roz… Ăsta era misterul. Uneori o vedeai în povestea brațelor tatuate cu doi fluturi negri, ea credea că doi fluturi lăsați să zboare liberi pot povesti mai multe, decât o mie de cuvinte rostite prost. Alteori o recunoșteai în urma degetelor înfierbântate pe albul hârtiei. Atunci tăcea. Tăcea în tot felul de rânduri și „printre rânduri”…în cel mai înmiresmat mod cu putință, lăsându-și sufletul să învingă orice frici, iar tăcerea să devină strigăt. Iar strigătul acela tandru, precum zborul unor fluturi, întotdeauna pereche, nu neapărat negri, nu era un păcat nici măcar o nesăbuință nu era. Era justificarea ei, care îi curgea pe pielea brațelor mereu pregătite pentru îmbrățișare. Nașterea ei. Nu era poezie, nici măcar proză poetică nu era. Era o respirație prelungită.
Badea George
și idealul pentru care a luptat
George Pop de Băsești a primit în dar din partea semenilor săi apelativul de "BADE", în acest cuvânt este o notă de iubire și de încredere cum n-a mai avut-o altul”, iar poetul Octavian Goga l-a numit "Patriarhul cauzei românești", pentru că și-a dedicat întreaga viață cauzei românilor asupriți din Ardeal. „Poetul pătimirii noastre" scria în volumul „Precursorii”, din anul 1930, că viața lui George Pop de Băsești s-a topit într-o sumedenie de lupte, pe care le-a dus la bun sfârșit. O viață întreagă de suferinți și amărăciuni și-a avut compensația ei în acele clipe, șeful dezrobiților n-a închis ochii decât atunci când libertatea i-a fluturat pe dinainte zâmbetul fericitor...” Luptele pe care le-a purtat badea George, și idealurile pentru care a trăit, au fost încununate cu succes prin unirea cu Țara-Mamă, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Ionică MoldovanPagină realizată de Vasile Mic - vasilemic@gmail.com
