De: Dr. Valentin Lucian Beloiu – Editorialist VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, corespondent de București; membru în: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România; Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România; Uniunea Jurnaliștilor Francofoni; Asociația Artiștilor Fotografi; Clubul Presei de Turism FIJET România; inginer, psiholog și sociolog;
Au trecut 27 de ani de la vizita istorică a Papa Ioan Paul al II-lea în București, și totuși unele momente nu se așază în arhiva inertă a memoriei. Ele rămân vii, pulsând ca o întrebare nerostită. Nu pentru amploarea evenimentului în sine, nu pentru fastul unei vizite papale fără precedent într-o țară majoritar ortodoxă, ci pentru acele întâlniri personale, inexplicabile, care par să sfideze statistica și rațiunea.
Aceasta este povestea unei duble întâlniri – improbabile, tăcute și totuși copleșitoare – între un om care nu se considera credincios și un lider spiritual care a schimbat istoria.
DE DOUĂ ORI ÎN ACEEAȘI LUMINĂ
Rădăcini împărțite – între Ortodoxie și Greco-Catolicism
Neamurile soției mele, dinspre mamă, vin din zona Ocna Mureș, mai precis din satul Veresmort, astăzi Unirea II, un loc în care istoria nu a fost doar trăită, ci impusă. Aici, credința greco-catolică a devenit, pentru o vreme, obligatorie, iar când constrângerea a dispărut, comunitatea a ales – aproape în unanimitate – să revină la Ortodoxie.
Dar nu toți au făcut acest pas. Cei plecați, cei răspândiți prin țară, mai ales mai spre Vest, au rămas ancorați în vechile rânduieli ... printre ei, unchiul Jenucă, consilier la o biserică greco-catolică din Ardeal, venit tocmai de la Timișoara la București, cu o dorință simplă și profundă: să fie aproape de Papa.
Un drum printre interdicții – orașul închis pentru o întâlnire deschisă
Bucureștiul devenise, în acele zile, un oraș al restricțiilor. Străzile erau controlate, traseele blocate, iar circulația – aproape imposibilă. Eu, un simplu șofer, aveam misiunea de a-l duce pe unchiul Jenucă la evenimentele pentru care avea invitație: o dată spre Cimitirul Bellu Catolic, apoi spre Parcul Izvor; astfel că am ocolit, rătăcit, am improvizat. Orașul devenise un labirint fără hartă.
Prima întâlnire – liniștea care anunță miracolul
Ajuns întâmplător în zona Spitalului Colțea, după o succesiune de decizii hazardate, am intrat pe un bulevard complet gol, într-o liniște ireală, ca după o evacuare cosmică. Nicio mașină, niciun om.
Un polițist disperat m-a tras pe dreapta, încercând parcă să mă ascundă, să mă facă invizibil ... și atunci, din tăcere, a apărut papamobilul cu Papa Ioan Paul al II-lea, care a trecut pe lângă mine. M-a privit. Mi-a zâmbit. Mi-a făcut cu mâna.
Nu eram pregătit pentru asta. Nu eram credincios. Nu eram nimic din ceea ce ar fi justificat o asemenea întâlnire ... și totuși, eram acolo.
A doua întâlnire – repetiția imposibilului
A doua zi, alt traseu ratat, altă rătăcire urbană; de data aceasta, în apropiere de Ateneul Român. Din nou, un polițist, din nou mustrări, din nou oprire ... și din nou – papamobilul, mai aproape, mai clar. mai uman.
Unchiul meu era copleșit. Emoția lui devenise aproape vizibilă, poate chiar lăcrima, pentru că el venise pentru asta. Eu nu … și totuși, papamobilul a trecut din nou pe partea mea, oferindu-mi privirea, zâmbetul, gestul. Repetiția nu mai era întâmplare.
Sociologia unei întâlniri – între mulțime și absență
Paradoxul acelor momente este că, deși orașul fusese invadat de oameni dornici să-l vadă pe Papă, în special în proximitatea marilor evenimente, în acele două puncte precise nu era nimeni ... nici la Colțea, nici lângă Ateneu … mulțimile existau, dar nu acolo.
Sociologic, este o ruptură de tip „insulă de vid” în mijlocul unui eveniment colectiv. În timp ce masele se adună în spații consacrate, există aceste breșe, locuri în care individul devine martor direct, nefiltrat de mulțime, într-un ACOLO unde întâlnirea nu mai este publică; devine personală.
Psihologia momentului – între întâmplare și sens
La momentul respectiv, am tratat totul cu o doză de mândrie superficială: „ce noroc am avut”. O întâmplare spectaculoasă, nimic mai mult.
Dar timpul schimbă perspectiva. Privirea directă, repetată, gestul adresat, toate acestea capătă, retrospectiv, o altă greutate ... nu mai sunt simple coincidențe, ci posibile semne; nu dovezi, ci sugestii … eram agnostic. Nu căutam nimic, dar poate că nu eu trebuia să caut.
Vizita istorică – dincolo de întâlnirile personale
Vizita din 1999 a Papa Ioan Paul al II-lea în București a fost un moment istoric: prima vizită a unui papă într-o țară majoritar ortodoxă; care a inclus întâlniri cu Patriarhul Teoctist, slujbe comune, liturghii impresionante și dialoguri simbolice între Est și Vest. Dar dincolo de protocol și istorie, au existat și aceste momente tăcute, neînregistrate oficial: întâlniri cu oameni obișnuiți, de pe marginea drumului, sau, uneori, din mijlocul unui bulevard gol.
Întrebarea care rămâne – pentru cine a fost întâlnirea?
Unchiul meu venise pregătit. Ar fi vrut să-i strângă mâna, să-i ofere flori, iar eu eram doar șoferul ... și totuși, de două ori, papamobilul a fost pe partea mea, privirea a fost pentru mine, zâmbetul, pentru mine ... gestul, pentru mine … oare cine avea, de fapt, întâlnire cu Papa?
Când întâmplarea devine chemare ...
Poate că unele întâlniri nu se explică ... nu atunci. Ele rămân în noi ca niște semințe ... și abia mai târziu încolțesc, când suntem pregătiți să le înțelegem.
Privind înapoi, nu mai văd doar un drum blocat și o rătăcire urbană. Văd o succesiune de pași care m-au dus exact acolo unde trebuia să fiu, de două ori, în două zile, în aceeași lumină.
SPONSORII EDIȚIEI:
i.
