MONDIALUL DIN FAȚA TELEVIZORULUI. Que viva España! Gracias, Messi!

S-a terminat și cel mai lung Mondial de fotbal din istorie și am ajuns la final și cu rubrica noastră „Din fața televizorului”.

Din capul locului, vă mulțumesc pentru mesaje și pentru colaborare. Rubrica am făcut-o împreună cu cei care au devenit deja prietenii mei, iubitori de fotbal, de amintiri, de poante și de «fotbal romantic», cum spune bine prietenul meu, antrenorul Florin Fabian

Mă bucur că, măcar după finala de duminică, avem cu toții aceeași opinie: Spania a meritat să câștige. Spania a fost o echipă. Spania a fost mai bună. Și nu doar pentru că așa au arătat toate statisticile, ci pentru că atunci când subordonezi, pe rând, echipe precum Uruguay, Portugalia, Belgia, Franța și Argentina, iar campioanei mondiale, în marea finală, nu-i dai spații nici măcar pentru un șut pe poartă în 120 de minute, trofeul n-are cum să ajungă în altă parte.

A fost remiza cu Capul Verde de la debut, așa cum De la Fuente a pierdut, la începuturile sale pe banca Spaniei, în Scoția, cu 0-2. Dar acestea se numesc accidente. Iar fotbalul nu poate fi păcălit la nesfârșit.

Dar ce te faci cu Spania? Ei nu sunt buni doar la fotbal, ci și la baschet ori handbal și la multe alte sporturi. 

Putem prelua ceva din modelul lor de a face și de a gândi sportul? Greu de răspuns.

De vreo trei ani, la Satu Mare vine, la Expert Handball Campus, unul dintre cei mai mari antrenori de handbal din lume: spaniolul Xavier Pascual. A antrenat Barcelona, a acceptat apoi provocarea de la Dinamo și pe cea de la naționala României. Interviurile cu el de la Nord Vest TV – și ce bine că sunt arhivate! – sunt adevărate lecții despre ce ar trebui să facem cu sportul în România. Și nu facem. Iar apoi ne plângem că n-avem performanțe.

În primul rând, nimeni în România nu are răbdare. Nu are răbdare cu tinerii. Apoi nu investește în antrenorii de la nivel de copii și juniori. Sau, dacă o face, o face doar pentru rezultate imediate. Pentru a scoate rapid un Messi, un Ronaldo, un Hagi, pe care să-l vândă ca să-și recupereze investiția.

La Dinamo, la Academia de handbal, nu la fotbal, a rămas un alt spaniol, urmaș al lui Pascual: Jordi Giralt. Și el prezent la Satu Mare, la campus. De vreo cinci ani i s-a dat credit și, în sfârșit, are rezultate. Sperăm să fie lăsat să continue. Poate că astfel vom avea din nou speranța că, într-un sport în care acum 50 de ani eram Brazilia handbalului, nu vom mai ajunge să recunoaștem că ne bat turcii și că luăm lecții de la națiuni care, odinioară, nici nu știau cu ce se mănâncă handbalul.Iar la fotbal n-ar strica să facem la fel...

N-o lungesc, dar încă de după victoria Spaniei cu Portugalia îmi stă în gând să amintesc despre modelul spaniol. Ca strategie de sport.

Ca să revenim la finală... Ei bine, Spania a jucat cu doi jucători U19: Cubarsí și Yamal. La noi, băiatul acela adus de FCSB de la Hermannstadt, fundașul dreapta de 19 ani, este prezentat drept mare talent și mare speranță. Și asta mai ales pentru că există regula U21. Altfel, probabil că ar fi stat pe bancă sau la satelitul din Liga a 3-a. Apropo, în lotul Spaniei mai sunt încă vreo trei jucători eligibili pentru naționala U21. Concluzia? Mizați pe tineri, domnilor antrenori din România!

Cu ce rămânem după Mondial? Cu mult show american. Mult de prost gust, dar asta este altă poveste. S-a transformat și finala într-un soi de ”Super BOUL”, cu Trump care nu s-a mai dat plecat de pe podium. Cu o pauză cât o repriză, cu tot soiul de vedete de la Hollywood aduse ca la „Cântarea României”. Cu prețuri la bilete umflate până la cer. Cu un cartonaș roșu anulat. Cu multe delegări ciudate ale unor arbitri modești și cu decizii greu de înțeles la VAR. Cu mult marketing și prea puțin fotbal-spectacol.

Cu o finală mică ce a amintit de vremurile meciurilor Victoria București – Dinamo, în care nu conta cine câștigă, ci doar să dea Cămătaru – acum Mbappé – suficiente goluri pentru Gheata de Aur.

Cu echipele din America de Sud, mari dezamăgiri. Uruguay, Brazilia, Columbia și, da, Paraguay au fost moartea pasiunii. Cu Messi, în jurul căruia s-a construit întreaga poveste a turneului. Cu Franța și Anglia, care au lăsat impresia că puteau mai mult. Și cu Capul Verde, care se poate mândri că a terminat la egalitate, în 90 de minute, cu ambele finaliste.

Și, pentru noi, a rămas și un motiv de mândrie: meciul cu numărul 1000 din istoria Campionatelor Mondiale a fost arbitrat de careianul István Kovács.

În rest... Soccer is not football, așa cum NBA nu este Euroliga. În ambele cazuri aleg, cu ambele mâini, partea europeană a poveștii.

Iar la final: Gracias, Messi! Obrigado, Cristiano! Dar Mondialul se câștigă în și cu ECHIPĂ!

Florin Cristian Mureșan

P.S. Gluma de după Mondial:  „Care va fi cea mai grea operație după Mondialul din SUA? Să-i extragă limba lui Infantino din partea dorsală a lui Trump!”