VERTICALI PENTRU ROMÂNIA - SECȚIE DE EDITORIAL
PARTENERĂ MEDIA A CLUBULUI
"PRESA CULTURALĂ"
UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA
De: Dr. MARIAN NENCESCU, Editorialist la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Membru în Consiliul Director al UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA, Președinte al Filialei Presa Culturală – U.Z.P.R., Președinte al Clubului de Presă Culturală - U.Z.P.R, Senior Editor la Revista U. Z. P. R. cercetător științific asociat la Academia Română;
Spuneam în editorialul anterior că odată ce treci de comuna Romuli, ultimul avanpost al satelor grănicerești de pe Valea Sălăuței, vizitate cândva, cu vreo două secole jumate în urmă, și de „bunul Împărat” Iosif al II-lea, și salutate, după obiceiul vremii, pe latinește: „Salvae, parvae nepos Romuli/Vă salut urmași/nepoți ai Romei”, ți se deschide în fața ochilor Poarta Maramureșeană, cioplită în lemn de stejar, cu vechi motive totemice: soarele, luna, funia zilelor, de pe Dealul Ștefăniței, o culme ce pare mai degrabă o prăpastie, într-un semn că ai trecut într-o „altă lume”, că ai lăsat în urmă granița crăiască, austeră și suspicioasă, și că ți se așterne la picioare Maramureșul istoric, vechea Marmație, cum o numea cândva un împătimit al locurilor, academicianul Alexandru Surdu, ținut cu rezonanțe străvechi, leagăn de mituri, și de legende, de eroi civilizatori și de ctitori generoși de biserici și de lăcașuri de cultură. Iar dacă călătorul grăbit nu are timp să asculte, cu urechea la pământ, glasul de corn al oștilor de viteji, ce susură încă în memoria colectivă, purtat de apele limpezi ale Izei: „Rătăcit, nemărginit/ Ca un suflet fără parte/ Mai departe, mai departe/ Mai încet, tot mai încet..”, cum viersuia cândva marele Eminescu, în piesa „Bogdan-Dragoș”, inspirată de legendele locului, tot mai poate privi, cu coada ochiului, Crucea „de foc” (luminată noaptea), de pe Culmea Gruiului, ridicată de urmașii vechilor familii nobile maramureșene, între care mulți, din neamul lui Iuga, Vancea, Țiplea, sau Perța, locuiesc încă prin părțile locului, la Săliștea de Sus, sau la Dragomirești, dacă nu cumva s-au mutat între timp la ceruri.
LA DRAGOMIREȘTI, PE DEAL
In memoriam, arhimandrit Sofronie Perța (1958-2026)
Nu este deci deloc o întâmplare că aici, în Împărăția lemnului, s-au ridicat, mai nou, nu doar Porți, ori case cu stâlpi sculptați cu vechi motive totemice, dar și Biserici monumentale, cum este noua clădire a Mânăstirii Dragomirești, cu hramul „Sântului Prooroc Ilie”, ridicată în ultimii ani de Starețul arhimandrit Sofronie Perța, iar dacă azi mirosul de rășină al miilor de trunchiuri de stejar, jertfite pentru slava lui Dumnezeu, s-a mai risipit, amintirea ctitorilor și a celor care au stăruit pentru slava Sfântului lăcaș, dăinuie neclintită.
Sfânta Mănănăstire Dragomirești este așezată între localitățile Dragomirești și Săliștea de Sus, din Maramureș
Primul ctitor este anonim, iar vatra datează din secolul XVII-lea, fiind distrusă în anul 1875. În vara anului 1913, Ieromonahul Pimen Moldovan a cerut Mitropoliei de la Sibiu îngăduința de a construi o mănăstire la Dragomirești, contextul istoric nu a favorizat intenția, dar nici nu a anulat-o.
În 20 mai 1922, Ieromonahul Pimen Moldovan a solicitat din nou Mitropoliei de la Sibiu aprobarea pentru înființarea unei mănăstiri în Dragomirești, invocând și existența unei vechi vetre monahale, iar Mitropolia a trimis memoriul Consistoriului Clujean, care l-a avizat favorabil. Terenul pe care urma să se construiască mănăstirea a fost cumpărat de Ieromonahul Pimen, în anul 1923, în mare parte cu banii strânși de la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pe care el însuși a dăruit-o Mănăstirii. Aici, în munții Țibleșului, aproape de izvorul Prihodiștii, într-o poiană presarată cu câteva gospodării razlețe, a pus Ieromonahul Pimen temelie celui dintâi lăcaș monahal ortodox din Maramureș, după făruirea României Mari. În anul 1927, așezământul monahal avea biserică, o clădire cu cinci camere și anexe gospodărești
Deși lipsa unui drum a îngreunat accesul credincioșiilor, mănăstirea a devenit tot mai cunoscută și mai cercetată
mai ales cu prilejul hramului Adormirea Maicii Domnului, spre ea îndreptându-se pelerini din multe localități.
După decesul Starețului Pimen (28 ianuarie 1936), conducerea mănăstirii a fost încredințată Ieromonahului Visarion Săpânțan (29 ianuarie 1936 - 6 februarie 1937), i-au urmat Ierom. Teofan Voicu (7 februarie 1937 – toamna anului 1939), Ierom. Visarion Cipcigan (1939-1941), Ierom. Teofan Mătăsaru, trimis de Episcopie (1945-1947), Ierom. Miron Codrea (1947), Ierom. Nichifor Dărămuș (1948-1949).
În anul 1948, Mânăstirea Dragomirești a reintrat în componența Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului. Dintr-o neglijență greu de înțeles, la sfârșitul anului 1949, pe data de 15 octombrie, noaptea, Mănăstirea a fost mistuită de un incendiu. Pe Prihodiște au rămas să-i adeverească existența fundațiile, mormântul fără cruce a ctitorului și Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, acum aflată în noua Mânăstire, iar obștea formată s-a destrămat.
În august 1950, Consiliul Eparhial a dispus reconstrucția mănăstirii pe Arinii Runcului,
culme aflată în dreapta drumului ce duce de la Dragomirești, la Săcel, pe cele două iugăre de teren cumpărate, în 29 aprilie, de Starețul Teofan Mătăsaru, care a fost și paroh în localitatea Dragomirești.
Grija lucrărilor a fost încredințată unui comitet condus de preotul Codrea Nuțu Miron, protopop ortodox al Raionului Iza, și, din 26 mai, stareț, iar lucrările de construcție au început în 23 iulie 1951, în baza unui proiect aprobat în august 1950, până în 1954 ridicându-se Biserica și Casa monahală.
În anii următori, Mânăstirea a devenit loc de pelerinaj, mai ales cu prilejul hramului „Nașterea Maicii Domnului”.
Aproape un an, din 17 mai 1958, până în 5 martie 1959 - când a fost numit duhovnic la Râmeț - grija Mânăstirii a avut-o Ieromonahul Dometie Manolache
Bun gospodar, Părintele Dometie a acoperit biserica, a zugrăvit-o, a construit câteva chilii și o clopotniță. La 1 octombrie 1958, Mânăstirea a fost desființată. Predată parohiei Baia, Borșa, Biserica urma să fie demontată și dusă la noua locație. A rămas însă pe loc, în așteptarea unor vremuri mai bune.
Până în anul 1990, Biserica a fost închisă, doar ocazional săvârșindu-se slujbe, în acel an, Ieromonahul Sofronie Perța, venind de la Mănăstirea Toplița, redeschide Sfântul locaș reînodând firul vieții călugărești de pe această vatră monahală.
Din anul 2008, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică. Lucrările la Biserică au fost începute în anul 2012, de meșterul Boris Petru și fiul său Vasile, fiind o construcție de lemn în stil maramureșean, cu demisol și altar de vară, proiect realizat de arhitectul Dorel Cordoș. Lucrările la biserica-demisol au fost executate de meșterul Popa Ioan, din Bustuchin-Gorj, finisajele fiind executate de preotul Tămaș Dumitru Adrian, preot slujitor pe seama Mânăstirii, și au fost finalizate în anul 2021. În data de 20 iulie 2021, Biserica de la demisol a fost târnosită de către Preasfințitul Iustin Episcopul Maramureșului și Sătmarului, iar la momentul rânduit, Părintele Stareț, Protosinghelul Sofronie Perța, a fost hirotesit Arhimandrit. Hramul este „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”, iar, în data de 20 iulie 2021, a primit al doilea hram, pe „Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul”.
Fundamental, Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, de la Mânăstirea Dragomirești, este înrudită tematic cu lucrările similare, pictate pe sticlă la Nicula,
în perioada de înflorire a acestei arte țărănești, îndeplinind astfel integral condițiile pentru a fi încadrată în sfera artei autentice.
Remarcându-se prin simplitatea/„stângăcia” desenului, frumusețea rustică, ornamentația de inspirație populară, intensitatea cromatică și, nu în ultimul rând, prin sinceritatea și fervoarea credinței ortodoxe, icoana face parte din patrimonial popular autentic, fiind o mostră de artă religioasă maramureșeană. Din păcate, vitregia vremurilor a făcut ca doar o mică parte din miile de icoane originale, create de meșteri anonimi, să ajungă până la noi, starea lor actuală făcând practic imposibilă atât datarea, cât și (eventual) identificarea autorilor lor.
Ce surprinde însă la aceste puține dovezi de artă autentică este neverosimila lor armonie cromatică, comparată de unii critici de artă, cu frumusețea vitraliilor medievale, fenomen încadrat pe deplin în curentul „primitivismului” artistic, create în stilul și sub influența „școlilor” iconografice din Moldova și Muntenia, iar icoanele din spațiul ardelean, înclusiv cele din Maramureș, rămân în eternitate drept „cea mai autentică expresie a spiritualității românești”, cum spunea părintele profesor Ioan Bizău, în cartea sa, Tradiție și continuitate artistică Nicula. Specific acestei icoane, este însă înlocuirea labei piciorului Pruncului cu o mână minusculă, un îndemn în plus de a venera Pruncul divin.
Tradiția mai spune că nu foarte departe de Dragomirești, la Ieud, ar fi fost găsite într-o turlă de biserică, rămățițele afumate ale unui Codice vechi,
din vremea Cavalerilor Marmațieni și a Diplomelor nobiliare autentice, care profețește despre tradiția respectării Preacuratei și a sărbătoririi Sfintei Duminici.
De atunci, din 1392 încoace, ies maramureșenii, cu mic cu mare, la hramuri și la sărbători, să-i cinstească pe Fecioară, pe Pruncul IIsus și pe toți Sfinții care s-au ostenit pentru neam, iar Sfânta Duminică le ascultă rugăciunile și umple trăistuțele pruncilor, nu cu aur sau cu bogății efemere, ci cu cinste și cu omenie, ca să ridice mai departe Porți și Cruci, spre slava lui Dumnezeu.
Sursă fotografii: Marian Nencescu
SPONSORII EDIȚIEI:
