De: LOREDANA A. ȘTIRBU – editorialist; responsabil Secția Cultură la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, Membră a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI Filiala Satu Mare, Preşedintă a Cenaclului literar Cronograf;
VERTICALI PENTRU ROMÂNIA - SECȚIE DE EDITORIAL
PARTENERĂ MEDIA A CLUBULUI
"PRESA CULTURALĂ"
UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA
După Revoluția din decembrie 1989, România a descoperit, poate înainte de orice altceva, libertatea de a pune întrebări, într-un context în care ziarele, radioul și televiziunea nu aveau menirea de a cerceta realitatea, ci de a o prezenta în forma convenabilă puterii. După 1989, situația s-a schimbat radical. Dintr-odată, jurnalistul putea să întrebe: Cine? De ce? Cât? Pentru cine? Unde sunt banii? Cine răspunde?
CÂND PRESA A ÎNCEPUT SĂ PUNĂ ÎNTREBĂRI
La început, presa românească a trăit această libertate cu o energie aproape febrilă. Au apărut publicații noi, jurnaliști care nu mai acceptau explicațiile oficiale și cititori dornici să afle ceea ce li se ascunsese atât de mult timp. Dar libertatea presei nu însemna automat și profesionalizarea ei, iar România trebuia să învețe, aproape în același timp, și ce înseamnă să fii jurnalist într-o societate democratică.
Aici începe adevărata poveste a jurnalismului de investigație
Investigația jurnalistică înseamnă mai mult decât publicarea unei informații spectaculoase; înseamnă răbdare, documente, verificări, surse, confruntarea unor versiuni contradictorii și, mai presus de toate, curajul de a merge mai departe atunci când o informație incomodă începe să deranjeze.
În anii de după Revoluție, acest tip de jurnalism a devenit una dintre puținele forme prin care societatea putea privi în spatele ușilor închise ale noii puteri, iar tranziția către economia de piață, privatizările, marile afaceri, relațiile dintre politicieni și oameni de afaceri, corupția, averile inexplicabile sau folosirea banului public au creat un teritoriu aproape nesfârșit pentru investigație.
Aceasta a fost una dintre cele mai importante lecții ale libertății câștigate în decembrie 1989, să nu mai credem doar pentru că ni se spune să credem. Să avem dreptul și, mai ales, curajul de a verifica.
Jurnalistul incomod
Au existat însă și momente în care jurnalismul de investigație a încetat să mai fie doar o profesie și a devenit o formă de risc personal. În România anilor ’90, granița dintre vechile structuri de putere și noile forme ale puterii economice era adesea greu de deslușit.
Oamenii care acumulaseră influență înainte de 1989 nu dispăruseră, iar unii se adaptaseră rapid noilor reguli, devenind oameni de afaceri, politicieni, intermediari sau proprietari de presă. În jurul lor se formau rețele de interese pe care un jurnalist trebuia să le urmărească cu răbdare, document cu document.
Nu era suficient să scrii că există corupție ... trebuia să demonstrezi,
iar aici începea munca adevărată. Un jurnalist putea petrece zile sau săptămâni urmărind o firmă, o licitație, o tranzacție, un contract public, căuta nume care se repetau, adrese comune, administratori, acționari, rude, firme care apăreau și dispăreau, urmărea contracte atribuite acelorași oameni, uneori, o investigație începea de la o informație aparent banală și se termina într-o poveste care ducea mult mai sus decât își imaginase jurnalistul la început; dar cu fiecare ușă deschisă apărea o alta.
Uneori, în spatele ei nu se afla doar un document, ci un om puternic
De aici începea presiunea. Telefonul care suna seara, un redactor care era sfătuit să „mai verifice o dată”, un patron de ziar care devenea brusc prudent, un proces, o amenințare, o sursă care se răzgândea în ultimul moment ... un document care dispărea și o instituție care refuza să răspundă.
O presă care a învățat din mers
România de după 1989 a avut și o presă care a făcut greșeli. Au existat exagerări, campanii, informații neverificate, interese politice ascunse, conflicte între patroni și redacții. Libertatea nu a produs automat profesionalism, dar nici nu putea.
O societate care ieșise din comunism trebuia să învețe simultan libertatea de exprimare, responsabilitatea publică și regulile jurnalismului modern.
De aceea, istoria presei românești de după Revoluție nu este o poveste simplă despre eroi și vinovați, ci și povestea unei profesii care a crescut într-o societate aflată ea însăși în transformare, cu jurnaliști care au învățat să caute documente, au învățat să verifice surse, au descoperit arhive, registre, contracte, declarații de avere și baze de date, au învățat că o informație fără probă poate deveni o nedreptate.
La rândul lui, publicul a învățat să privească presa cu mai multă exigență, iar aceasta a fost poate una dintre cele mai sănătoase consecințe ale libertății.
Nu mai era suficient ca un ziar să spună: „Așa stau lucrurile.” Cititorul putea întreba… De unde știți?
De la ziar la internet
Apoi a venit internetul și lumea jurnalismului s-a schimbat din nou. Informația a început să circule cu o viteză pe care presa tipărită nu o putea egala. Au apărut publicații online, platforme independente, baze de date, investigații realizate în colaborare de jurnaliști din instituții diferite. Documentele puteau fi publicate aproape instantaneu, iar cititorul putea verifica singur o parte din informații.
Dar internetul a adus și o nouă problemă care a complicat lucrurile; abundența informației
Dacă înainte problema era că informația era ascunsă, astăzi există pericolul ca informația adevărată să se piardă într-un ocean de informații false, incomplete sau manipulate. Într-o asemenea lume, jurnalismul de investigație devine poate mai important decât oricând, pentru că investigația nu înseamnă doar să găsești informația, dar și să o verifici; să separi faptul de zvon, documentul de interpretare, interesul public de scandalul artificial.
Să ai răbdarea de a nu publica imediat ceea ce toată lumea vrea să audă ... aceasta este partea invizibilă a meseriei. Cititorul vede articolul, nu vede săptămânile de muncă din spatele lui, nu vede telefoanele fără răspuns, documentele comparate, sursele verificate, contradicțiile urmărite, greșelile eliminate și întrebările reluate de zeci de ori.
De ce avem nevoie de investigații?
Pentru că puterea are nevoie de lumină, ca și orice putere politică, economică, administrativă sau chiar mediatică, nu pentru că orice om aflat într-o poziție de putere este corupt, ci pentru că nicio putere nu trebuie să fie considerată, prin definiție, infailibilă.
Democrația nu presupune oameni perfecți, ci instituții care pot fi verificate. Iar presa este una dintre aceste forme de verificare publică.
De aceea, jurnalismul de investigație nu trebuie privit ca o industrie a scandalului. În forma lui cea mai bună, el este o formă de igienă democratică care curăță spațiul public, ridică praful de pe lucrurile pe care am prefera să nu le vedem ... iar uneori, cel mai important act jurnalistic începe cu cele mai simple trei cuvinte … „Arătați-mi documentele.”
Sursă foto: CANVA
