Preot dr. Cristian Boloş
Naşterea Maicii Domnului reprezintă începutul mântuirii noastre.
„Naşterea Maicii Domnului” sau „Sfântă Mărie Mică” este aşteptată cu multă bucurie de către credincioşi. Maica Domnului deţine un loc special în inimile şi în vieţile creştinilor. Fecioara Maria este Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Prin naşterea ei – putem afirma cu certitudine – începe mântuirea omenirii, întrucât ea Îl va aduce cu trupul în lume pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care ne va răscumpăra din robia păcatului, a diavolului şi a morţii, împăcând, prin sângele Său vărsat pe Cruce, cerul cu pământul. Hristos-Dumnezeu Se naşte din veci din Tată fără de mamă şi ia trup omenesc, în timp, din mamă (Fecioara Maria) fără de tată pământesc. Dacă prin Eva cea veche a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, Dumnezeu a rânduit ca prin Eva cea nouă, Fecioara Maria, să vină mântuirea întregii lumi. Tocmai de aceea prima sărbătoare din cadrul anului bisericesc este cea a „Naşterii Maicii Domnului”, aceasta reprezentând cea dintâi etapă a planului dumnezeiesc de izbăvire a creaturii Sale raţionale căzută în păcat.
În orăşelul Nazaret, din ţinutul Galileii, relatează Î.P.S. Justinian Chira în cartea sa „Viaţa Maicii Domnului”, trăiau doi bătrâni, a căror viaţă se pierdea departe, în negura trecutului. Bătrânul Ioachim se trăgea din neamul împărătesc al lui David, iar soţia sa, Ana, din familia preoţească a lui Aaron. Aceşti doi soţi, de obârşie preoţească şi împărătească, ajunseră la adânci bătrâneţi, fără ca să se fi învrednicit a avea un copil. De câte ori bătrânul Ioachim ducea jertfe la Altar, se ruga ca Dumnezeu să-i ia această ruşine de pe cap. Soţia sa, Ana, adeseori uda pământul cu lacrimi, ca Dumnezeu să-i ridice sterpiciunea. În societatea epocii respective, a nu avea copii reprezenta consecinţa unei pedepse divine în urma săvârşirii unui păcat grav. Într-una din zile, în care era praznic luminat la evrei, Ioachim şi Ana merseră la biserică, ducând darurile ce se cuveneau unor credincioşi adevăraţi. Însă, darurile lor nu au fost primite, pe motiv că sunt sterpi şi neroditori. Ieşind ruşinaţi din biserică, Ioachim s-a dus în munte, iar Ana a rămas acasă, rugându-se amândoi cu mai multă stăruinţă. Ana intră în grădină şi, cu lacrimi fierbinţi, începu să se roage: „Doamne, Dumnezeule, Tu Cel ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi pământul şi toate cele văzute şi nevăzute; Cel ce ai binecuvântat pe Sarra şi, la bătrâneţe, ai dat ei fiu pe Isaac, iar din Ana cea stearpă ai făcut de s-a născut Samuel, proorocul, dă-ne rod şi nouă, robilor tăi, ridicându-ne ocara dinaintea oamenilor, că pruncul pe care îl vom naşte, Ţie Ţi-l vom închina, ca să-Ţi slujească în toate zilele vieţii sale”. Văzând Dumnezeu lacrimile lor, a trimis pe Arhanghelul Gavriil, care le-a zis: „Iată, jertfa lacrimilor voastre a fost bine primită în faţa lui Dumnezeu, Care m-a trimis să vă spun că veţi naşte o fiică, din care va răsări Lumina lumii!” La plinirea vremii, drepţii Ioachim şi Ana au avut o copilă. Conform obiceiului Legii Vechi, la opt zile au dus-o la Templu şi i-au dat numele frumos şi binecuvântat de „Maria”, acesta însemnând „Împărăteasă”, „Doamnă”, „Stăpână”.
Am remarcat faptul că Dumnezeu a împlinit rugăciunea stăruitoare a Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana. Rugăciunea reprezintă dialogul direct, intim al omului cu Părintele Ceresc. Dumnezeu ne aude fiecare cuvânt, fiecare şoaptă, ne vede fiecare lacrimă vărsată în timpul rugăciunii, iar la timpul potrivit ne împlineşte bunele dorinţe. Noi, creştinii, Îl avem pe Dumnezeu ca Tată bun şi iubitor şi pe Maica Domnului ca mamă bună şi iubitoare atât în bucuriile noastre, cât şi în durerile şi necazurile prin care trecem uneori în viaţă şi nimeni dintre cei care aleargă cu credinţă şi cu dragoste spre mijlocirea şi ajutorul Fecioarei Maria nu rămâne ruşinat şi părăsit. Cât de frumos şi de sugestiv glăsuieşte „Acatistul Maicii Domnului, bucuria tuturor celor necăjiţi”: „Văd izvoare de minuni revărsându-se de la sfânta ta icoană, Născătoare de Dumnezeu, asupra celor care în genunchi stau şi cu credinţă se roagă ţie, că tu fiind bună eşti grabnic ajutătoare tuturor; apărătoarea celor asupriţi, nădejdea celor deznădăjduiţi, mângâierea celor întristaţi, hrănitoarea celor flămânzi, celor goi îmbrăcăminte, celor feciorelnici curăţie, celor străini bună povăţuitoare, celor osteniţi sprijinitoare, orbilor vedere, celor surzi bună auzire, celor bolnavi grabnică vindecare... ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pământească către dragostea lui Dumnezeu cea cerească”.
