Actrița trupei „Mihai Raicu” a Teatrului de Nord din Satu Mare a vorbit, în emisiunea Satu Mare Cult, despre drumul ei în teatru, despre Reactor, despre orașul în care a ales să rămână și despre ce putem face noi, oamenii, într-o lume tot mai tehnologizată. Raluca Mara joacă în cel mai recent spectacol al Teatrului de Nord, „Omul cel bun din Sîciuan” de Bertolt Brecht, regizat de Bocsárdi László. Spectacolul se joacă din nou pe 18 octombrie. Ea spune că echipa a lucrat la el „foarte concentrat, cu toții împreună”, iar rezultatul îl recomandă singur.
Piesa lui Brecht nu încearcă să reconstruiască o societate întreagă pe scenă, explică actrița. „Mai degrabă ia omul în particular și îl descoase, îi opune cele două mari direcții ale lui, binele și răul. Nu găsești narațiuni lungi ale fiecărui personaj, dar Brecht scrie în așa fel încât din două-trei propoziții înțelegi exact o problemă foarte mare a unui personaj. Și de cele mai multe ori sunt probleme în care ne regăsim fiecare dintre noi.”
O copilărie petrecută observând oamenii
Când e întrebată ce a făcut-o să devină actriță, Raluca Mara pornește de la copilărie, de la timpul petrecut mult singură acasă. „Aveam foarte mult timp să observ oamenii din jurul meu, dar și oamenii de la televizor, din filme, din povești, personajele din cărți. Timpul ăsta de reflecție mi-a dezvoltat o curiozitate foarte mare pentru felurile diferite în care oamenii se dezvoltă și pentru cum ce se întâmplă în interiorul nostru poate să iasă la suprafață și să schimbe viețile din jur.”
De aici vine și felul în care vede teatrul: „Cred foarte tare că principala funcție a teatrului, fie că vorbim de scenă, de educație non-formală sau de zone experimentale, este să producă empatie. Nu putem să supraviețuim în lumea asta decât înțelegându-ne unii pe alții, chiar dacă venim din bule diferite, cu valori diferite.”
Prima întâlnire cu scena a avut-o în clasa a VII-a, pe scena teatrului din Petroșani, în rolul doamnei Lefter Popescu din „Două loturi” de I.L Caragiale. Momentul a rămas în amintirea publicului mai ales pentru că profesoara a lăsat-o să spargă o farfurie adevărată pe scenă. „Atunci am spart gheața și de acolo încolo a mers bine”, își amintește ea râzând.
Puțini ar bănui că actrița a ajuns în gimnaziu la Olimpiada Națională de Fizică. Secretul, spune ea, au fost profesorii: „Întotdeauna secretul sunt relațiile interpersonale. Ca pedagog trebuie să știi să-l faci pe elev să-ți iubească materia.” Iar gândirea formată de materiile exacte îi folosește și acum pe scenă: „Îți dă un alt fel de a gândi lucrurile și un alt fel de echilibru.”
De la Cluj, prin Petroșani și Deva, la Satu Mare
A absolvit Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Studenția a fost pentru ea „construcția unei promisiuni imense și intangibile despre meseria asta”. „Când am terminat, simțeam că suntem invincibili. Apoi vine realitatea, în care ajungi la serviciu și trebuie să-ți reglezi energiile cu oameni care au valori și limbaje diferite.”
Drumul ei profesional a fost mai puțin liniar decât cel obișnuit. A jucat la Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu” din Petroșani, a colaborat cu Teatrul de Artă din Deva și a lucrat mult în zona independentă. Un capitol important a fost Reactor de creație și experiment din Cluj, unul dintre cele mai longevive spații de teatru independent din România. Ea îl numește „aproape un mic copil al meu”.
„Când lucrezi în independent, faci practic multe meserii: de la a te asigura că e hârtie igienică la baie până la pliante și promovare. Asta te face proactiv și te ajută să rămâi viu și curios.” Spune că mulți tineri care au studiat la Cluj și s-au întors apoi la Satu Mare au cunoscut-o acolo, la Reactor.
Despre premii, inclusiv cel primit în 2010 la Gala Tânărului Actor HOP, spune că „înseamnă și nu înseamnă”. Contează mai puțin trofeul și mai mult impulsul pe care ți-l dă. La HOP, momentul de 15 minute pregătit pentru concurs a devenit, după un telefon venit imediat după gală, un one-woman show întreg, pe care l-a jucat apoi „cam peste tot, inclusiv în Satu Mare”.
„Acum am buletin de Satu Mare”
E la Teatrul de Nord din 2012. Își amintește că trupa a primit-o cu multă curiozitate și căldură, mai ușor decât în alte teatre de stat iar orașul, spune ea, s-a schimbat mult între timp: „Am ajuns într-un oraș în care nu eram sigură că vreau să rămân. Și iată, acum am buletin.”
„La început aveam impresia că oamenii din Cluj au un anumit stil de a merge pe stradă, iar cei din Satu Mare unul mult mai îngândurat. Acum văd tineri, părinți cu copii mici de mână, adolescenți mergând dintr-un parc în altul. Cred că am dat înainte.” Când o întreabă cineva de ce rămâne, răspunsul vine repede: „Am teatru, am filarmonică, am concerte, am festivaluri vara. De ce nu?”
Pentru ea, un oraș merge înainte dacă investește în copiii lui. Aici se întoarce la Brecht și la replicile ei preferate din spectacol: „Nu vă e milă de voi, nu vă e milă de copiii voștri?” și „Un om de mâine cere ajutor pentru ziua de azi”.
„Încearcă doar love, să vezi cum e”
Într-un interviu mai vechi, Raluca Mara descria teatrul ca pe o relație de iubire și ură. Azi și-a schimbat părerea, iar schimbarea a pornit de la o replică a regizorului Alexandru Dabija. Unui coleg care spunea că relația lui cu teatrul e „love-hate”, Dabija i-a răspuns: „Încearcă doar love, să vezi cum e.”
„Poate că ura venea dintr-o zonă de încrâncenare, de perfecționism, de nevoie de a demonstra. Lucrurile astea au dispărut între timp. A rămas doar curiozitatea și dragostea, fără de care nu poți face bine nimic, în nicio meserie.” Se vede mai degrabă ca „un actor muncitor” decât ca unul care se bazează pe sclipire, dar spune că a învățat „să se joace tot mai mult”.
A lucrat și în film, inclusiv cu o casă de producție din Luxemburg. Scurtmetrajul „Apartamentul 6”, filmat într-un apartament din Satu Mare, va rula anul acesta la festivalul CinEast. „Filmul îți dă un alt tip de disciplină. Pe scenă nu vezi niciodată produsul din exterior. Pe ecran te vezi, și asta te intimidează puțin, te face să te judeci mai tare.”
Despre Bocsárdi László și inteligența artificială
Lucrul cu Bocsárdi László a fost o experiență pe care și-o dorea. Recunoaște că la început a fost puțin crispată, pentru că regizorul vine dintr-o zonă pe care o cunoștea de la profesorii ei: „o zonă care amestecă fragilitatea, curiozitatea și vulnerabilitatea față de personaj cu un soi de mistică și cu o atenție specială la detaliile umane”.
„Indiferent dacă aveai un rol mare sau unul mic, nu aveai cum să nu fii interesat constant de ce spune omul ăsta. Fiecare dintre noi a avut etape în care a stat în sală doar ca să audă ce spune și cum spune. Asta ne-a ajutat să fim toți în aceeași cheie.”
Despre inteligența artificială, actrița spune că „ajută și afectează”, dar că fiecare are o responsabilitate față de felul în care o folosește. Răspunsul ei personal a fost să se apropie mai mult de copii.
„Suntem în epoca inteligenței artificiale și a tehnologiei și ne îndepărtăm tot mai tare de relațiile interpersonale.” După o tabără de vară organizată la un hub cultural deschis de două colege de la secția maghiară, a hotărât să țină, din octombrie până în iunie, un curs de explorare emoțională și artă dramatică pentru copii. Îl ține împreună cu o prietenă psiholog.
„Am un copil mic și știu cât de greu își gestionează cei mici emoțiile. Lucrând cu grupuri de copii, îți dai seama că de acolo pornesc problemele pe care le purtăm apoi ca adulți. Asta e o responsabilitate pe care pot să mi-o asum.”
Se poate trăi din actorie? „Cred că se poate, dacă nu ai pretenții mari”, spune ea sincer. Planurile pentru următorii ani sunt simple: poate o mașină, mai mult timp cu copilul ei, „să văd lumea dacă se poate” și „să avem grijă unii de alții”.
Invitația ei pentru spectatori: Fiți atenți la program și fiți cu noi stagiunea asta. Facem lucruri bune și faine!
Nicolae Ghișan
