
De: ADRIANA UNGUREANU: Editorialist la VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, corespondent de București, Membră a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN România, doctor în Economie și Afaceri Internaționale, scriitoare, profesor, formator;
VERTICALI PENTRU ROMÂNIA - SECȚIE DE EDITORIAL
PARTENERĂ MEDIA A CLUBULUI
"PRESA CULTURALĂ"

UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA
Ori de câte ori spun că urmează să merg la Satu Mare, sunt întrebată de către cei care îmi urmăresc activitatea: dar tu nu te saturi să mergi an de an în aceleași locuri? Răspunsul este simplu: normal că NU ... iar explicația nu este complicată, pentru că, pentru orașul de la capătul țării – străbat cu mare drag, de fiecare dată cei 641de kilometri, distanța de la București – acolo este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai efervescenți kilometri, din punct de vedere cultural la nivel național.
CÂND LITERELE-ȘI CAUTĂ
LOCUL PE FOAIE

Din cele nouă ediții ale Zilelor Revistei Cronograf am avut privilegiul de a fi prezentă la opt, cu excepția anului trecut, când evenimentul a coincis cu ziua mea de naștere, și vă mărturisesc că aștept cu nerăbdare momentul în care reîntâlnesc oameni cu care împărtășesc aceeași dragoste pentru cărți, care se zbat să se afirme într-o lume în care creatorul autentic contează din ce în ce mai puțin.
Din fericire, la Satu Mare fiecare iubitor de condei contează, de aceea venim toți cu drag și ne găsim adăpost la umbra revistei Cronograf, care are nevoie de noi și noi de ea.
Întâlniri memorabile
Zilele de 6 și 7 noiembrie 2026 au fost intense, cu program extrem de dens și plin de emoție. Am revăzut oameni dragi, pe care îi cunosc de la edițiile trecute, dar am întâlnit și persoane noi - chiar de peste hotare (din Ungaria) - valoroase și foarte simpatice, precum și un public atent iubitor de literatură.
Și această ediție a fost vie, inedită
și, deși vizităm cam aceleași locuri mai mereu, acestea își aduc noutatea prin anotimpul în care ni se înfățișează, dar și prin starea noastră de spirit cu care le privim.
Chiar în dimineața primei zile, de 6, am avut privilegiul să merg, alături de Felician Pop, la Liceul Teoretic ”George Pop de Băsești” - despre care am aflat că este un liceu particular, care are grijă de elevii săi prin sprijinul autorităților, stimulându-i să fie responsabili și implicați ca să nu plătească taxe de studiu.

Atât eu cât și Felician am fost întâmpinați cu deosebită căldură, într-o atmosferă solemnă și datorită uniformelor superbe, cu mult bun gust și deosebit de moderne.
Să fiu sinceră, am profitat de faptul că celelalte autoare, care ar fi trebuit să ne însoțească, au întârziat și astfel am avut un dialog extraordinar cu elevii care mi-au înmânat bilețelul cu întrebări deștepte, impresionante și care m-au ajutat să-mi revărs preaplinul bucuriei și admirației față de această generație dătătoare de speranță.
Femei înainte de toate
După prânzul delicios și chibzuit ales cât să satisfacă toate pretențiile culinare, dar mai ales ce țin de sănătate, m-am alăturat unui grup de scriitoare și ne-am avântat spre o foarte scurtă sesiune de shopping, pentru că, înainte de toate, suntem femei.
În doar câteva minute fiecare și-a ales piesa vestimentară care o reprezintă
Am probat, ne-am consultat, a fost pur și simplu extraordinar ... și nu e nimic mai frumos decât să schimbăm impresii, să ne bucurăm una de cealaltă.
N-a fost o necesitate și nici moft, ci doar dorința de a ne crea o ancoră care să ne poarte mereu spre acele clipe splendide din Satu Mare, unde să fim vesele, tinere și fericite. Imediat după aceea am alergat spre locul de desfășurare a evenimentului, unde s-au prezentat reviste și cărți.
Astfel am redevenit scriitoare.
”Pomul vieții”
Întâlnirea cu artista Cristina Gloria Oprișa a fost predestinată, un prilej de îmbogățire spirituală, după vizionarea celor 110 lucrări cât totalizează expoziția; pentru că, așa cum am scris și în cartea dumneaei de impresii, consider că ”Pomul vieții” nu a fost o simplă expoziție de pictură, cât mai ales o lecție de viață, de recunoștință, de frumos.

Ramurile uscate sunt adunate de păsări să își facă cuib
Domnia sa ne-a amintit astfel momentul nașterii, prin reprezentarea semințelor, a sevei, a vârstei, dar și a copacului cu îngeri, iar revolta ei față de ce se întâmplă cu pădurea a fost și a noastră, fiindu-ne trezită de tot ce ni se înfățișa ochilor, ca pictură, dar și ca text scris de fiica artistei pe unele ramuri, pentru că, uneori uităm că mulți copaci mor în picioare, rareori cad. În acest fel am înțeles că artiștii își explică cel mai bine opera.
Există răsărit după amurgul cărților?
Probabil, cel mai interesant punct din program s-a desfășurat la Centrul Multifuncțional din Carei, unde a avut loc dezbaterea ”Ce răsărit pândește dincolo de amurgul cărților?”, însă, înainte de asta, m-am bucurat enorm să-l întâlnesc, dincolo de virtual, pe Valeriu Ioan senior editor la Verticali Pentru România, care m-a întâmpinat cu atenție deosebită și cu o căldură sufletească, devenite familiare din numeroasele discuții avute pe WhatsApp.
Domnia sa a avut și meritul de a purta salutările domnului președinte al UZPR, Dan Constantin, dar și a șefului Filialei Presei Culturale din UZPR, Marian Nencescu, mesaje care au adus plusvaloare evenimentului.
Participanții și-au dezvăluit cu sinceritate îngrijorarea față de amenințarea inteligenței artificiale,
dar și idei optimiste, din care citez: ”Cred că ne cam grăbim să îngropăm cartea”- Prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu, ”Lucrurile se vor așeza și se vor reglementa” - domnul Țepeneag, în vreme ce domnul Olimpiu Nusfelean a conchis: ”Amurgul trebuie privit ca pe ceva romantic; după amurg urmează un alt răsărit. Scriitorului nu-i rămâne decât să scrie”.

La polul pragmaticilor s-au poziționat George Vigdorovits, precum și domnul Dan Ungureanu, care au susținut că dispariția libertății de decizie și de judecată vor aduce în final, faptul că, într-un fel sau altul, toți oamenii vor deveni creatori.
Urmează ca timpul să dea votul decisiv asupra viitorului cărților și al muncii noastre de scriitori.
Moment maghiar în județul Satul Mare
La întoarcerea de la Carei am vizitat Casa Memorială a lui Ady Andre, unde Felician Pop ne-a povestit finalul dramatic al scriitorului, dar și al iubitei sale, șiii doresc să vă mărturisesc că de câte ori ajung acolo, mă înfrupt cu mere din grădina marelui creator. E ca și cum aș gusta puțin din ceva oferit de stăpânul locului. Mai mult, îmi imaginez că acele mere delicioase poartă seva inspirației, de aceea le savurez lent și intens.
Pentru că nu eram suficient de obosiți, în loc să mergem la hotel să ne odihnim, vestea că la Casa de Cultură este serată de dansuri maghiare ne-a energizat și mai tare
Acolo, copii și tineri frumoși, însoțiți de părinții lor, au dansat cu poftă ceardașuri pe muzica unui taraf format din câțiva instrumentiști, dar care au răsunat ca o orchestră întreagă.
Pentru că pașii se repetau, am avut și eu curajul să-i exersez într-un colț, unde, recunosc, am și lăcrimat.
Mi-am amintit de vacanțele la Dârja, Luna de Jos, Bonțida și Panticeu (toate din județul Cluj),
de unde erau bunicii mei și unde mă purtau în zile de sărbătoare, când se aduna tot satul, la casa de cultură, ca și în locurile din Ardeal ale copilăriei mele, erau prăjituri din aluat cu mere, cu mac, cu cremă de ciocolată.
Și gusturile ne ancorează cu trecutul, nu doar lucrurile.
Trei zile ca în povești
Noaptea de dinaintea plecării n-am putut dormi, pur și simplu splendoarea de la fereastră mă invita s-o contemplu.
Nu-mi dau seama când ar fi mai frumos parcul din centrul Satu Mare, pentru că l-am văzut în aproape toate anotimpurile, dar cred că în decembrie este cea mai frumoasă poveste de iarnă ... și acum avea instalațiile de Crăciun pregătite, dar nefuncționale încă, și mirosea a toamnă, în ciuda temperaturilor scăzute.

Era o noapte senină, minunată,
catedrala avea statuile luminate, iar, în spatele acestora, cupola se proiecta ca niște aripi de înger. Acel tablou divin mă invita la recunoștință față de frumosul oferit.
Am trăit trei zile extraordinare,
prin extazul drumului și alte două zile de festival, dar din păcate, întoarcerea la București este mereu tristă, pentru că port cu mine o durere în suflet de fiecare dată.
În ciuda corespondenței intense cu echipa de aur - Loredana Știrbu, Robert Laszlo și Felician Pop - dorul de Satu Mare cu greu mi se potolește. Mă amăgesc că distanța sufletească este scurtă, iar paginile Revistei Cronograf vor consemna faptul că și eu am făcut parte din acest peisaj cultural sătmărean.
SPONSORUL EDIȚIEI:






















