More


    El, începutul şi sfârşitul!

    - Advertisement -

    Patriarhul romanului românesc contemporan, Liviu Rebreanu, în discursul de recepţie la Academie intitulat “Laudă ţăranului român” s-a oprit la strămoşul tuturor – ţăranul român! Pentru el şi pentru mulţi ce gândesc normal, ţăranul e începutul şi sfârşitul! Noi am fost un neam paşnic de ţărani şi ne-am păstrat fiinţa şi pământul. Pentru mulţi, ţăranul e “Comoara în poezie” şi păstrător tenace al teritoriului naţional. Acestea erau concluziile lui Rebreanu. Ţăranul român, talpa ţării, a fost mereu în mijlocul vieţii, chiar în lumea cu susul în jos, cu cea mai veche meserie de pe tot pământul, el dând numele sfânt al patriei cu steag şi cu brazdă. Ţăranul a dus întotdeauna greul pe umeri, a îndurat de-a lungul istoriei umilinţe, a implorat ploaia şi rodul, cu sabia şi plugul a apărat pâinea şi datinele. Ţăranul a aşezat ţara înainte de toate, a fost şi a rămas veşnicul bun de plată, i s-a luat totul, a suportat cote mari, pensii CAP-iste de zece lei pe lună şi azi puterile lui sunt în scădere. El, ţăranul, a făcut istoria şi-a văzut întotdeauna o ţară rotundă. A învăţat din dramele istoriei, ştiind că o ieşire din criză se face numai prin muncă, prin curăţirea sufletului românesc. Ce aşteaptă ţăranul de la noi? Mai presus de orice să-i dăruim ceea ce râvneşte de veacuri fără încetare şi în zadar: lumină şi dreptate. Întotdeauna s-au gândit puternicii clipei la toate, numai la ţărani, nu! Talpa ţării, ţăranul român a fost mereu uitat. Lui, veşnicul dezmoştenit al soartei, mereu i s-a luat, nimic nu i s-a dat!

    Aşadar, mă întreb de ce ţăranii în gândirea mea? O spune atât de înălţător prozatorul Liviu Rebreanu, la 29 mai 1940, în şedinţa publică solemnă. Pentru acel „aur curat ce se află în sufletul ţăranului.”Rugat atunci, conform uzului academic, să elogieze pe unul dintre înaintaşi, Rebreanu s-a oprit asupra strămoşului tuturor – ţăranul român. Mereu aflat ”în mijlocul tuturor uraganelor” prin dragostea lui pentru pământ, el, care nu are unde să-şi mute sărăcia, conferă, în această lume învolburată, urii şi devălmăşiilor, ”singura realitate permanentă”, aşezându-se într-o postură sinonimă cu uzualele cuvinte ce le dăm uitării: ”român”, ”ţară”, ”neam” şi de aici ”patrie”, ”patriotism” şi ”dragoste de ţară”. De ce ţăranii? Pentru că ”Ţăranul e începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani, am putut să ne păstrăm fiinţa şi pământul…!” Ţăranul român este ” pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional”, el este cel care, prin ”răbdare eroică”, a ocrotit şi a conservat „izvorul limbii”, portul strămoşesc, datinile, credinţa în Dumnezeu, etnia, energiile româneşti, valoarea originală a creaţiei populare. El, cel primul chemat să apere glia, de fiecare dată a dat preţul suprem – viaţa. Glia pentru care a luptat, ar fi trebuit să-i confere mai multă atenţie şi merite celui înnobilat de ”duhul pământului şi al sufletului românesc”. „Lumina şi dreptatea”, după care tânjeşte de veacuri, s-ar părea că au clipocit puţin, dar ţăranul român trăieşte şi azi destul de sărăcăcios, în condiţii grele, cu pensii, pentru unii ce le fixează, sunt bani mărunţi de cumpărat ziare sau brichete. Cei care fixează prin legi starea socială şi culturală a ţăranului n-au stat de vorbă cu ţăranii, n-au văzut nimic din traiul lor, din frământările şi grijile lor zilnice, din imensul suflet al ţăranului român. Nici n-au citit despre ţărani. Nici nu-i interesează, crezând că e destul să treacă o dată la patru ani pe la biserica din sat. Aiurea! Nu prea îi mai poţi păcăli pe ţăranii români. Nu le convine că se vând sute de hectare de pământ străinilor. Ştiu că vor deveni sclavi pe pământurile ce au fost ale lor, dar n-au ce face! Rezultatul se va vedea în câţiva ani, dar va fi târziu! Frumoase versuri imperative: ”Deşteaptă-te române…!” Să nu se uite că ţăranul a fost mereu în mijlocul vieţii, el – talpa ţării, cu cea mai veche meserie de pe pământ, a dat numele sfânt al patriei, cu steagul şi brazda veşniciei. Mereu a aşezat Ţara înainte de toate. Mereu a făcut ”suma vieţii noastre”, adică istoria, a învăţat din dramele istoriei, dar nu s-a adus , din păcate, încă în Parlament pe necesarul Moş Ion Roată. Este momentul să dăm cinstire ţăranului şi să-l tratam aşa cum merită! Chiar, ar merita cu prisosinţă o statuie a ţăranului român, demn, semeţ şi mândru!

    Teodor Curpaş



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img