More


    RÂNDUNICILE

    - Advertisement -

    Deunăzi stăteam la etajul IV, în pragul înserării, şi contemplam exerciţiile de zbor ale puilor de rândunică. Alături de tinerele rândunici se aflau şi părinţii lor, care printr-un ciripit aparte, care se repeta ostentativ, coordonau acest spectacol regal al zborului. Este deconectant să urmăreşti aceste păsări iuţi, ca nişte săgeţi de culoare alb-negru. O dată cu ele, am gustat şi eu o fărâmă din libertatea zborului, din manifestarea personalităţii descătuşată de chingile regulilor scrise şi nescrise ale pământenilor.

    Mă gândeam la copiii noştri plecaţi în cele patru zări ale lumii şi-mi ziceam că sunt asemenea acestor pui de rândunică. M-am transpus în pielea lor şi am simţit această dorinţă de eliberare dintr-un spaţiu, de multe ori nefast, care nu le poate oferi terenul fertil pentru ca dorinţele lor să poată deveni realitate. În timp ce priveam în continuare rândunicile, prima generaţie din această vară, pentru că, din câte ştiu eu, va urma încă o eclozare, mi-am imaginat cum ar putea trăi o rândunică într-o colivie. Nu o colivie din fier sau aluminiu. O colivie confecţionată din: prejudecăţi, răutăţi, mentalităţi, legi nefuncţionale, egoism, invidie, prostie şi câte şi mai câte, pusă la dispoziţia cerului nostru de toate zilele de către „regizori” necunoscuţi, care n-au trăit niciodată cu rândunicile din „ bordeie “.

    Dintre atâtea rândunici, existente prin ţinuturile noastre pline de istorie, sunt foarte multe care nu se pot înălţa pentru că mai au încă de aşteptat în cuiburile lor. Nu se pot ridica în văzduhul libertăţii pentru că nu dispun de o stare materială suficientă sau nu au parte de instructori puternici din punct de vedere financiar pentru a-i susţine în demersurile lor. Altele nu au o echipă de profesionişti, care să le încurajeze în timpul încercării de a-şi lua zborul din cuib. M-am uitat din nou în văzduh şi-am remarcat faptul că la vreo câteva acoperişuri distanţă se antrena o altă generaţie de rândunici. Atunci am constatat că de fapt sunt mai multe familii de rândunici, care ieşiseră cu mic, cu mare în văzduhul călduţ al înserării. Mă gândeam la unitate, dar parcă şi pe-asta am pierdut-o pe undeva prin hăţişurile prosperei noastre democraţii.

    Am întâlnit rândunici care aveau idei nemaipomenite, geniale, dar nu dispuneau de finanţarea zborului. Mai mult de-atât, în modestia şi sinceritatea lor, şi-au împărtăşit ideile unor aşa-zişi buni prieteni de zbor, care au ciugulit pe furiş din ele şi-au dispărut în zările albastre cu prada în ciocurile lor egoiste. Uitându-mă la rândunicile de pe cer, printre ele am zărit câteva, foarte vesele, care dispuneau de o finanţare a zborului, dar nu dispuneau de idei, motiv pentru care au căzut în oceanul speranţei, după ce s-au „gătat banii”. Pe cerul nostru contemporan mai zboară din când în când şi câteva rândunici pleoştite, care au idei şi finanţare, dar se mulţumesc să se „odihnească” timp îndelungat, zi de zi, pe crăcile comode şi călduţe ale leneviei.

    Zborul rândunicilor nu poate fi depersonalizat! El nu poate fi comandat şi înlănţuit de interesele păsărilor de pradă. Deşi, am văzut rândunici transformate-n roboţei ascultători, care „cântă”, în Do major sau Si bemol, după cum dirijează instructorul de zbor îmbătat de licoarea trecătoare a puterii. Stau şi mă delectez în continuare cu exerciţiile de zbor ale puilor de rândunică, din cartierul meu, şi-mi trec prin minte, ca nişte fâlfâiri de aripi zvelte, versurile lui Mihai Eminescu: “ Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile ? “.

    Dumitru Ţimerman



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img