Poeta şi senioara cu stil, Doina Sălăjan, îşi scrie poeziile, parcă adunate din prima şi a doua tinereţe, ca acum, la 78 de ani, cuvintele să-i ningă în frumoase imagini artistice, în frumoase sunete de poezie.
A văzut lumina zilei în plina iarnă a lui 1936, la Beiuş, care şi pe atunci era unul din puternicele centre culturale, împreună cu Blajul. A devenit orădeancă, a trăit, alături de familie, refugiul cu rigorile lui, apoi dezastrul făcut de bombele lansate asupra Ploieştiului, copilăria fără tată…
A debutat la Cluj, în 1951, prin grija celor de la “Almanahul literar”, va lucra la renumita revistă “Steaua”, a cunoscut puţine bucurii şi multă tristeţe. De ce? A fost “duşman de clasă” prin atitudinea ei, prin scrisul ei. Ex. poezia “Uitarea”, apărută în “Gazeta literară”. A fost exclusă din redacţie şi din Uniunea Scriitorilor, unde figura din 1956. I s-a interzis să mai scrie şi să muncească trăind într-o sărăcie cumplită. A ajuns să lucreze ca hamal la “Electromagnetica” şi abia în 1964 să fie reabilitată. Va începe şi va termina Facultatea de Litere din Bucureşti (1970). Este reprimită în Uniunea Scriitorilor şi va publica după zece ani volume de versuri: “Confidenţe”, “Despre copilărie”, “Versuri”, “Transfigurări”, “Umbra faptei”, “Amintirea miresmelor”, “Smalţuri”, “Sanctuar tulburat”.
Volumul “Poeme roz cu franjuri negre”, apărut la “Cartea românească” în 2014, se deschide cu câteva date cu caracter autobiografic, iar în cele 84 de pagini ne sunt oferite 62 de poeme, din care desprindem nişte “fire” abia perceptibile ale vieţii sufleteşti, a conflictelor interioare şi, de ce nu, ale intimităţii fiinţei atât de sensibile cum este Doina Sălăjan. Autoarea se inspiră din trăirile sale, din interiorul imens al sufletului care emană mereu, ca un pârâiaş ce se prelinge şi lasă doar susurul mersului său. Toate poeziile sale au o nuanţă melodioasă a cântului ce răsună din cuvintele armonios ticluite, cu o monotonie îmbietoare: “Faptul că în fiecare dimineaţă/ Spun “Doamne ajută-mă să străbat/ Deşertul acestei zile”/ Şi faptul că îl străbat.” (“Rău de viaţă”, pag. 47).
Am remarcat în poeziile Doinei Sălăjan nişte strofe pe cât de simple, pe atât de limpezi, cu multă muzicalitate şi îmbietoare la interpretare pentru a fi recitate în faţa unui public iubitor de poezie. La Doina Sălăjan domină teme de iubire, de dragoste faţă de semeni, de lucruri simple, ce par chiar banale. Sunt prezente şi momente de disperare, cu gândul urât al morţii, al plânsului, al pierderii: “V-aţi rupt de mine ca şi când/ N-am însemnat nici cât străinul/ Ce-n nepăsarea lui, trecând/ V-ar fi întretăiat destinul.” (“Să fi plâns tu” – pag. 61).
Numai un poet ajuns la deplină maturitate în scrisul său poate cultiva versul clasic, ce nu poate dispărea, dar valoarea lui constă şi în cultivarea versului alb, străbătut de aceeaşi muzicalitate feminină, ce te însoţeşte citind poezie după poezie: “Ce este sufletul/ De-i facem/ Atâtea rugi să nu ne lase/Când auzim/ Tot mai aproape/ Foşnirea neauzitei coase?” (“Ce este sufletul”- pag. 19). Îmi place la Doina Sălăjan statornicia, dacă se poate spune aşa, faptul că a rămas în poezie aceeaşi prin timbrul versului, prin prezentarea artistică a fiecărei poezii, prin expresiile ce par atât de simple, pe înţelesul oricărui cititor, indiferent de gradul chemării acestuia spre poezie. La Doina Sălăjan nimic nu este fără înţeles, nimic nu este dubitativ, îndoielnic, căci versul ei te cucereşte şi te emoţionează. Poate acesta-i secretul reuşitei poeziei, pe care mulţi încearcă s-o facă nepoezie, crezând că au inventat “atragerea” spre poezie! Aiurea! Aceia scriu ca să spună că “fac compoziţie”. Poate de aceea sunt tot mai puţini cititori de poezie, lucru ce trebuie să ne dea de gândit la toţi, începând cu debutantul şi terminând cu cei care conduc Uniunea Scriitorilor! Poezia bună îşi are temeiul într-o sinceritate aleasă, în confesiuni chiar neaşteptate. Aşa este poezia Doinei Sălăjan: “Ia-ţi mâna de pe umăru-mi, durere!/ O clipă, ia-ţi-o, să răsuflu doar!/ Şi-ţi jur, în veci nimica nu-ţi voi cere,/ Sub apăsarea ta voi merge iar”. (“Voi fi senin- pag. 73).
Poezia Doinei Sălăjan nu rămâne datoare nimănui. Ea cuprinde tipuri de o diversitate imensă şi tot atâtea caractere. Este o stare de poezie aşteptată, cu motive şi trăiri, cu expresii transmise direct nouă, cititorilor. Pentru mine, volumul “Poeme roz cu franjuri negre” este o modalitate de a produce impresia de fineţe necesară poeziei, chiar de demnitate fină, atât de necesară unei femei-scriitoare! Aceste lucruri le transmit cititorilor din partea noastră de ţară şi-i îmbii la lecturarea cărţii!
Teodor Curpaş