Crime şi vendeta în Ţara Oaşului



coconi2

Ţara Oaşului a intrat în atenţia publică din România abia în ultimii 15-20 de ani. Casele maiestuoase, bolizii de lux şi fastul nupţial au făcut din această zonă o atracţie pentru mass-media naţională. Cu toate acestea, nu opulenţa este caracteristica principală a acestor oameni, ci concurenţa. Spiritul competiţional, benefic în cele mai multe cazuri, a produs mii de tragedii în acest colţ al ţării. Aproximativ „2500 de tineri au plecat spre cimitir cu cuţitul în spate şi asta doar în ultimul secol”, declara Nicoară Mihali într-un articol publicat în cotidianul Graiul Maramureşului.

Tradiţia oşenească nu înseamnă doar port popular şi ţâpurituri
Aceasta este concluzia, tristă, a primei lucrări cu adevărat ştiinţifice despre Ţara Oaşului şi modul de a trăi al oşenilor. „Din istoria modernă şi contemporană a Ţării Oaşului. Lumea tradiţională şi vendeta” este titlul lucrării de doctorat, elaborată de scriitorul maramureşean Nicoară Mihali. „Teza mea apare pe un teren gol, neexploatat de nimeni în nici o perioadă istorică. Se axează în special pe comportamentul indivizilor din această zonă şi dorinţa acestora de a-şi face singuri dreptate”, spune autorul lucrării în argumentarea subiectului tezei de doctorat.

Este prima lucrare care tratează, prin metode şi instrumente ştiinţifice, istoria acestei zone dar şi realitatea contemporană. „Aceşti <> (n.red. oşenii) care îşi fac singuri dreptate, m-au cucerit cu toată muzica vieţii lor, încât, la capătul drumului, i-am privit ca pe nişte învingători. Chiar dacă nu le pasă în fiecare clipă de viaţa şi moartea lor”, declară Nicoară Mihali.

Competiţia îi face pe oşeni mai agresivi decât restul
Oşenii ucideau odinioară pentru nimic, spune Nicoară Mihali, pentru o glumă, pentru o privire aruncată femeii altuia, pentru o injurie adusă la joc, la o nuntă sau în alte împrejurări. În lucrarea de doctorat sus-amintită se precizează că oşenii au fost şi au rămas într-o continuă competiţie. În zilele noastre, competiţia dintre oşeni se materializează în bunuri materiale. A avea cea mai impunătoare casă, cea mai elitistă maşină sau cele mai scumpe haine, acestea sunt obiectivele urmărite cu consecvenţă de oşenii acestor vremuri. Odinioară cel mai admirat om al comunităţii nu era neapărat cel mai bogat, ci cel care avea cele mai multe crestături de cuţit, o dovadă de necontestat, în mentalitatea oşenească, a faptului că respectivul individ este cel mai bărbat dintre bărbaţi şi cel mai om dintre oameni. Chiar dacă răzbunările prin intermediul cuţitului au devenit cazuri izolate în ultimii 20 de ani, la nivel de mentalitate încă se mai găsesc reminiscenţe ale obiceiurilor din trecut. „Am făcut recent un sondaj în rândul tinerilor din Oaş. Este îmbucurător că acum doar 20% dintre tineri au declarat că sunt dispuşi să se răzbune cu ajutorul cuţitului. Cu toate acestea am observat, în urma sondajului, că majoritatea tinerilor au respect doar pentru cei de care se tem cel mai mult şi nu pentru cei care au realizări deosebite material sau de altă natură”, afirmă scriitorul Nicoară Mihali.

Portretul robot al oşeanului cuţitar de odinioară
Una dintre analizele sociologice a fost efectuată în arhivele Penitenciarului şi Tribunalului Satu Mare. A urmărit identificarea elementelor fiziologice, specifice criminalilor din Ţara Oaşului. Astfel, conform datelor colectate de Nicoară Mihali, „segmentele de vârstă a celor care au ucis este cuprins între 18 şi 24 de ani şi între 38 şi 45 de ani (considerată, în Ţara Oaşului, a doua tinereţe)”. Toţi aveau mustaţa blondă sau roşiatică şi mare parte dintre ei aveau ochii albaştri. „Inedit este faptul că niciunul dintre criminali nu depăşea înălţimea de 1, 69 metri. Acesta fapt este unul arhicunoscut în Ţara Oaşului, toţi cei cu care am stat de vorbă mi-au spus că oamenii mici de statură sunt cei de care trebuie să te fereşti”, a declarat Nicoară Mihali. În aceeaşi lucrare este specificat că aproape 95% dintre criminali aveau semne particulare, precum „deget schilod la mâna stângă, urmă de armă la falca stângă, neg în bărbie şi la şold, tăietură la gât şi deasupra ochiului drept”. Toate aceste semne erau, în mentalitatea oşenească de odinioară, moduri prin care Dumnezeu îi însemna pe oameni.

coconi1

În teza lui Nicoară Mihali se face referire şi la cartea „Crimele răcşenilor”, scrisă de Ioniţă G. Andron. În această lucrare se vorbeşte detaliat despre răzbunările care trec din generaţie în generaţie. „Sunt consemnate cazuri din Racşa. Cazuri în care o crimă a condus la un lung şir de răzbunări, transmise în familie de la o generaţie la alta. Fiul celui ucis se răzbuna pe criminal imediat ce acesta era eliberat din închisoare, vendeta urmând astfel un şir continuu de crime şi răzbunări. Sunt cazuri, consemnate şi în arhivele Penitenciarului, în care prima crimă a fost înfăptuită pe la 1700, iar membrii celor două familii s-au răzbunat succesiv până prin anul 1930.”, spune Nicoară Mihali.

Cazuri şocante în care vendeta trebuie să fie pe măsura ofensei aduse
O injurie adusă sau o acuzaţie nefondată se pedepsea odinioară simplu şi rapid, prin intermediul cuţitului. În cazul în care nu era vorba despre o simplă ofensă, iar actul ce se cerea răzbunat era unul complex, umilitor şi derulat pe o perioadă lungă de timp, atunci şi răzbunarea trebuia să fie pe măsură. „Un caz care mi-a rămas mult timp în minte este cel al unei vendete din Bixad, localitate care reprezenta totodată cel mai puternic focar al răzbunărilor oşeneşti.

Este vorba despre crima comisă asupra unui localnic numit Mihai Tămăşcău. În perioada comunistă acesta era unul dintre cei care ducea oşenii la muncă prin ţară. Din declaraţiile criminalilor am aflat că acesta îşi supunea oamenii la dese umilinţe şi violenţe. Trei dintre victimele acestuia i-au devenit ulterior călăi, dar nu oricum. Acesta a fost dus cu căruţa toată noaptea. Unul dintre cei trei conducea caii, al doilea îl împungea repetat cu brişca iar al treilea pur şi simplu cânta la vioară. Abia pe la orele cinci dimineaţa au decis să-i curme viaţa. I-au tăiat tendoanele şi l-au lăsat să sângereze până şi-a dat sfârşitul”, a declarat scriitorul maramureşean. 15 ani a durat cercetarea lui Nicoară Mihali, interval în care, aşa cum recunoaşte el însuşi, a trebuit să facă dese pauze deoarece ajunsese în stadiul în care „visele deveniseră coşmaruri pline de violenţă şi cuţite însângerate”.

Nicolae Ghişan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts