O parte dintre foștii jucători și foștii conducători ai echipei CEPROM Satu Mare s-au reunit vineri după-amiază la întâlnirea devenită deja tradiție. O întâlnire care, deși în urmă cu câțiva ani mai avea și o „repriză” pe teren, a ajuns acum să se desfășoare aproape exclusiv la cea de-a treia repriză.
De altfel, gluma serii a fost că de vreo trei ani miuța se joacă doar din vorbe. Anii au trecut, iar cei care odinioară alergau 90 de minute după minge se apropie acum, în majoritate, de borna celor 70 de ani. Dar energia, umorul și mai ales dorința de a se revedea au rămas aceleași.
Alexandru Dan este unul dintre oamenii care au păstrat vie această tradiție. Antrenor, fost jucător și unul dintre cei care au contribuit la povestea CEPROM, Dan ține să-și aibă aproape foștii jucători și colaboratori, an de an.
„37 de ani de când ne întâlnim în fiecare an, foștii fotbaliști ai echipei CEPROM”, spune Alexandru Dan, care povestește cu aceeași pasiune despre echipa construită în anii '80.
O echipă pornită de la oamenii CEPROM
Povestea CEPROM începe în 1984. Din cei 16 jucători ai echipei, majoritatea erau angajați ai instituției , subingineri, muncitori și oameni care, în paralel cu serviciul, jucau fotbal la diferite echipe din județ.
„Am descoperit că între noi eram vreo 15 care jucam la echipe diferite în județ. Și atunci am vorbit cu directorul general și i-am spus: «Domnule director, hai să facem o echipă!»”, își amintește Alexandru Dan.
Ideea a prins contur, iar CEPROM a pornit din campionatul municipal. A câștigat competiția și a făcut pasul spre campionatul județean.
Au urmat transferuri importante. După desființarea Unio, la CEPROM au ajuns jucători cu experiență la nivel superior, printre care Borneaș, fost căpitan al Unio în Divizia B, Bolaș, dar și Borlan, venit de la Olimpia. Au mai trecut pe la echipă jucători care aveau să evolueze ulterior la Minerul Turț, Foresta sau Someșul.
„Până în 1990 eram pe locurile 2-3 în campionat. Nu puteam merge mai sus pentru că institutul nostru avea o putere financiară mai redusă și nu puteai să ții o echipă la nivelul acela”, explică Dan.
Din teren, la masa cu amintiri
După desființarea echipei, în 1990, foștii jucători au mers fiecare pe drumul lui. Unii au continuat la alte formații, alții s-au retras din fotbal. Dar legătura dintre ei a rămas.
„Am hotărât să ne întâlnim în fiecare an. Până acum trei ani jucam fotbal, după aia mergeam la restaurant. Acum, când tot ne-am apropiat de 70 de ani, ne întâlnim numai la restaurant, depănăm amintiri, cântăm trei-patru cântece, imnul nostru și ne simțim bine câteva ore.”
Vineri, exact asta s-a întâmplat. S-a cântat imnul „Cepromiștilor”, s-au depănat povești din vremurile în care fotbalul se juca mai ales din pasiune, iar voie bună a fost din belșug.
Pentru cei prezenți, întâlnirea este mai mult decât o simplă reuniune. Este o formă de a păstra vie o echipă care nu mai există pe teren, dar continuă să existe în memoria celor care au construit-o.
„Am rămas profund dezamăgit de ce se întâmplă acum în fotbal”
Alexandru Dan face și o comparație între fotbalul de atunci și cel de acum, iar concluzia sa este una tranșantă.
„Nu vreau să supăr pe cei de acum, dar dacă eu nu băteam Olimpia cu echipa asta, îmi dădeam demisia”, spune, cu zâmbetul omului care a văzut multe pe teren.
În opinia sa, nivelul fotbalului de astăzi este mult sub cel din urmă cu câteva decenii.
„Nivelul de Divizia B, din ce am văzut eu, inclusiv la Dumbrăvița, e undeva la nivelul fotbalului județean de pe vremea noastră. Nu pot să înțeleg din ce cauză.”
Dan își amintește și de profilul fotbalistului de atunci: „Fundașul central avea 1,80 metri, vârful de atac 1,70, coordonatorul de joc era mic și un fundaș lateral. Toți erau bărbați.”
Dincolo de aspectul fizic, spune el, diferența era dată de dăruire, talent și organizare.
„Erau ambițiile astea locale: «Bă, ăștia să nu ne bată!» Dar erau și mai talentați, mai organizați. Vedeai o schemă la un corner, la o lovitură liberă. Știai cum să-ți așezi toată lumea. Eu am rămas profund dezamăgit de ce se întâmplă acum în fotbal.”
Victoria cu 1–1 la Timișoara și semifinala Cupei României
CEPROM a adunat de-a lungul existenței sale rezultate de care foștii jucători își amintesc și astăzi cu mândrie.
Alexandru Dan enumeră câteva dintre ele: 1–1 cu UMT la Timișoara, 4–3 cu Seini, 1–1 la Sighetu Marmației, dar și victoriile împotriva unor echipe precum Foresta Satu Mare sau Pășunea Codrului.
Însă cea mai importantă performanță rămâne parcursul din Cupa României din 1989, când CEPROM a ajuns până în semifinalele competiției.
Și aici, Dan își amintește cu regret de o decizie luată chiar de el.
„Cel mai bun rezultat a fost calificarea în semifinala Cupei României în 1989, pe care am pierdut-o din cauza mea. Aveam 2–0 la pauză și mi-am permis să bag un junior pe partea dreaptă, să joace și el, că am zis că nu se poate să pierdem.”
Adversara a întors însă partida, iar CEPROM a ratat șansa unei calificări istorice în finală.
„Regret că n-am jucat finala”, recunoaște, după mai bine de trei decenii, omul care a trăit acea poveste din interior.
Fotbalul s-a terminat, prietenia nu
Alexandru Dan s-a retras din activitatea fotbalistică în 1990. Avea școala de instructor sportiv, a lucrat și a continuat să fie implicat în fotbal, dar familia a devenit prioritară.
„M-am lăsat în 1990 pentru că am zis că am făcut școala de instructor sportiv. Am lucrat și am activat în fotbal, dar după aia m-am ocupat mai mult de creșterea copilului. În martie eram în antrenament, miercuri meci amical, joi antrenament, sâmbătă meci. Ne-a rămas familia, din păcate, cam deoparte.”
A urmat o nouă etapă a vieții, în care fotbalul a fost transmis mai departe fiului său.
„În 1990 am zis gata. Și atunci am început să mă ocup de copil, care voia și el să fie fotbalist. Am ieșit în curte cu el și i-am zis: «Hai să văd ce știi!»”
Fiul său a mers mai departe, iar astăzi este implicat în fotbal și conduce o echipă.
La finalul întâlnirii, Alexandru Dan a transmis un mesaj simplu, dar care spune totul despre spiritul acestei reuniuni: să se revadă și peste zece ani.
Pentru că CEPROM nu mai are echipă de fotbal. Nu mai are meciuri oficiale, clasamente sau vestiare. Dar are ceva ce, după 37 de ani, pare mult mai greu de desființat: oameni care încă se consideră o echipă.
