Povestea telefoanelor, fie ele mobile sau fixe, se leagă de temerile celor care lucrează în administraţie sau în mediul privat. Ba, mai există şi teama de microfoanele ascunse pe sub birourile de lemn ale „observatorilor”, care sunt „ochiul şi timpanul” într-o instituţie. Ideea că toate telefoanele sunt ascultate este apăsătoare şi creează, de asemenea, tensiuni inimaginabile în rândul populaţiei. Dacă te duci în oraş la o cafea, prietenul sau partenerul de afaceri scoate bateria din telefon ca nu cumva cineva să asculte dialogurile. Chiar dacă nu se discută nimic în afara legii, există această prejudecată, conform căreia, cel care ascultă poate înţelege altceva, dintr-un anumit context, şi de-aici se poate ajunge la o condamnare nedreaptă.
O altă spaimă, care bântuie lumea noastră “modernă”, este arestarea! Ştiţi, e ca în vremurile medievale, când în piaţa din oraş erau spânzuraţi sau decapitaţi, pe drept sau poate pe nedrept, răufăcătorii sau nevinovaţii. Toată suflarea stătea atunci cu ochii pe condamnaţi. Am văzut şi noi în filme ! Acum, toată suflarea stă cu ochii pe televizor, „se miră şi se cruceşte”, când mai este arestat câte un demnitar. Prezumţia de nevinovăţie este acoperită de cuvintele: „ arestat preventiv ! “ Publicul nu percepe aşa arestările, fie ele pe motiv de vinovăţie sau nevinovăţie. Percepţia este clară, iar oamenii spun: “ Dacă nu era vinovat, nu-l arestau ! Nu iese fum fără foc ! “ Dacă în urma cercetărilor de specialitate se constată că omul nu este vinovat, percepţia poporului, în mare parte, este: „ Sigur că da, l-au găsit nevinovat, pentru că au intervenit prietenii din culise ! “. Alţi spun că sunt răzbunări între tabere politice sau reglări de conturi între sfere de influenţă.
În zilele noastre democratice, în mileniul trei, beneficiem de mijloacele electronice de comunicare în masă. De ce nu sunt luate astfel de audieri prin intermediul acestora, la persoanele suspecte, bănuite că ar fi vinovate, departe de ochii iscoditori şi subiectivi ai Spaţiului Public ? După aceste audieri electronice, “cu uşile închise” – cum se spune, dacă se constată că personalitatea respectivă este vinovată, abia atunci să fie arestată. Pe de altă parte, prin această metodă ar fi protejată imaginea ei publică dacă se constată că este nevinovată. “Pe ici, pe colo” se mai aude expresia : „ E mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu !”. O fi valabilă această temere, dacă ne gândim la unele “spaime” din vremurile acelea uneori prea întunecate de prostie şi de o vigilenţă dusă până la paroxism ? Oare, se instaurează din nou, în România, “ tăcerea mieilor “ şi teama de a vorbi liber? În mod normal, nu cred că putem generaliza “spaimele” prin unele cazuri izolate, pentru că toţi cei care-şi văd de “pătrăţica” lor nu au niciun fel de motive să le fie frică de Sistemul de ascultare ascuns vederii oamenilor. Specialiştii în domeniu au cu totul şi cu totul alte misiuni şi nu ascultă toate convorbirile nevinovate…Adevărul e că unii sunt obsedaţi de ascultarea telefoanelor dacă se simt cu “musca pe căciulă”… Pentru unii români, care au trecut prin atâtea spaime în regimul trecut, obsesiile, ce-i drept, se vindecă mai greu…E adevărat că orice spaimă, oricare ar fi ea, are o repercusiune nefastă asupra liniştii interioare a omului, după cum afirmă şi scriitoarea Ileana Vulpescu: “ Un om care-a trecut printr-o mare spaimă, o vreme are un comportament destul de ciudat, dacă n-ai ţine seama de spaima prin care-a trecut”.
Dumitru Ţimerman