În 1982, la Mondialul din Spania, șeicul Kuweitului a coborât din tribună direct pe gazon și l-a convins pe arbitru să anuleze un gol perfect valabil al Franței. Un episod incredibil, rămas în istoria Campionatelor Mondiale și povestit magistral de Ioan Chirilă în España ‘82. Patru decenii mai târziu, la un alt Mondial, găzduit de Statele Unite, am avut din nou senzația că fotbalul riscă să fie confiscat de personaje din afara terenului. De această dată, în centrul atenției a fost Donald Trump, iar intervenția sa în jurul unei decizii de arbitraj a stârnit suficiente controverse încât multora le-a venit imediat în minte episodul din 1982. Istoria nu se repetă la indigo, dar uneori seamănă al naibii de bine.
Sincer, mă bucur că a pierdut SUA. Și mă bucur că Belgia le-a dat o lecție nu doar de fotbal.
Infatuarea lui Trump n-a făcut altceva decât să le ofere belgienilor exact combustibilul de care aveau nevoie: ambiție, adrenalină și dorință de revanșă. Fără să vrea, omul de la Casa Albă i-a stârnit pe Dracii Roșii.
Am avut impresia că o lume întreagă a ținut cu Belgia. La un Mondial în care, sincer, băieții din Benelux trecuseră aproape neobservați până acum.
Au fost savuroase și reacțiile venite din toate colțurile lumii. De la celebrul Manneken Pis, așezat simbolic pe peluza din fața Casei Albe, până la româneasca și inconfundabila glumă: „S-au Manneken Pis pe el...”. Iar Federația Engleză a pus bomboana pe coliva americanilor cu mesajul postat pe pagina oficială de Facebook: “It’s football, not soccer.”
Acum urmează o reeditare a unui sfert de finală de acum 40 de ani. Un Spania – Belgia despre care și astăzi se povestește nepoților.
Atunci belgienii mergeau în semifinale cu uriașul Jean-Marie Pfaff între buturi, cu Jan Ceulemans, cu Enzo Scifo, cel care avea să fie eliminat de Steaua în semifinala Cupei Campionilor Europeni cu Anderlecht.
La iberici evoluau Emilio Butragueño, Andoni Zubizarreta, Carrasco, Víctor și ceilalți jucători ai Barcelonei care cu două luni înainte, finala Cupei Campionilor Europeni de la Sevilla în fața Stelei.
Mda... Aveam fotbal în perioada aceea. Din păcate, noi priveam Mondialul la televizor, rămași acasă după acel eșec dureros cu Irlanda de Nord.
Acum 40 de ani a fost dramatism total. 1-1 după 120 de minute, iar Belgia a avut nervii mai tari la loviturile de departajare. Vom vedea ce va fi acum. Nu pe pământ mexican, ci ceva mai la nord, în Statele Unite.
La final, doar două vorbe despre Cristiano Ronaldo.
Tot respectul pentru o carieră fabuloasă, pentru performanțele extraordinare și pentru Baloanele de Aur... fără număr. Dar și marile cariere au un moment în care trebuie să facă un pas în lateral.
Fotbalul este, înainte de toate, un sport de echipă. Iar uneori poți ajuta mai mult prin experiență, prin exemplu și prin rolul de ”căpitan-nejucător” decât prin obligația de a fi mereu în primul unsprezece.
Portugalia avea suficient talent pentru a ajunge până în optimi și fără ca tot jocul să graviteze în jurul lui Cristiano. Rămâne întrebarea la care nici selecționerul, sosia lui Bolojan, între timp demis, nu pare să fi găsit răspunsul: cum ar fi arătat Portugalia dacă Bruno Fernandes, Vitinha și ceilalți ar fi fost lăsați să conducă echipa fără ca fiecare fază să treacă prin filtrul unei legende? Unei icoane…
Marile nume rămân mari tocmai atunci când înțeleg că pot continua să inspire și fără să fie în centrul fiecărei fotografii. Uneori, cel mai frumos gest al unui campion este să știe când să lase scena generației următoare. Obrigado, Cristiano!
Florin Cristian Mureșan
