Cum trăiau, munceau și se distrau sătmărenii între cele două războaie mondiale
Cafenele cu oglinzi, baluri până târziu, cinematografe pline, fotbal, concerte, ziare citite la cafea și plimbări pe malul Someșului. Între 1919 și 1939, Sătmarul a cunoscut una dintre cele mai vii perioade ale sale. Dar, dincolo de imaginea elegantă a orașului interbelic, existau și șomaj, sărăcie și conflicte sociale. Era un oraș al contrastelor, în care lumea veche și lumea modernă învățau să trăiască împreună.
Într-o după-amiază de duminică, prin anii '30, centrul Sătmarului trebuie să fi fost un loc în care merita să fii văzut. Pe străzile orașului se plimbau familii îmbrăcate în hainele bune, domni cu pălării și bastoane, doamne cu rochii elegante și tineri care își căutau, poate, curajul pentru prima invitație la dans. În vitrine se oglindea un oraș care se schimba repede, iar din cafenele se auzeau frânturi de conversații, în română și maghiară. La chioșcuri și în cafenele se citeau ziarele, la cinematografe se formau cozi, iar seara, în sălile de bal, muzica îi făcea pe oameni să uite pentru câteva ore de grijile de peste zi.
Acesta era Sătmarul interbelic: un oraș aflat între două lumi, cu un picior în tradiția vechiului târg transilvănean și cu celălalt în modernitatea care venea cu automobilul, cinematograful, radioul, sportul și noile forme de divertisment.
Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost una dintre cele mai interesante din istoria orașului. După 1918, Satu Mare a intrat într-o nouă etapă politică și administrativă, dar vechea sa diversitate nu a dispărut. Dimpotrivă, orașul a rămas un spațiu în care comunități diferite trăiau una lângă alta. Recensământul din 1930 înregistra aproximativ 53.000 de locuitori, dintre care aproape 21.900 se declarau maghiari, circa 17.700 români și peste 10.700 evrei, alături de alte comunități. Era, prin urmare, un oraș în care mai multe limbi, tradiții și obiceiuri se întâlneau zilnic. Iar această diversitate se vedea nu numai în familie sau în biserică, ci și în felul în care oamenii își petreceau timpul liber.
Una dintre marile plăceri ale vieții urbane era cafeneaua. Astăzi ne imaginăm cafeneaua ca pe un loc în care intri pentru o cafea și pleci după douăzeci de minute. Pentru sătmăreanul interbelic, lucrurile stăteau altfel. Cafeneaua era loc de întâlnire, de discuție și de observație. Aici se citeau ziarele, se comentau știrile, se făceau afaceri și se schimbau impresii despre oraș. Unii veneau pentru cafea, alții pentru conversație, iar alții, pur și simplu, pentru că acolo se întâmpla viața.
În jurul anului 1900, centrul Sătmarului căpătase deja clădiri care aveau să devină decorul perfect pentru această viață urbană. Hotelul Dacia, ridicat la începutul secolului XX în stil secession, avea restaurant, cafenea și spații pentru evenimente. Casa Albă din Piața Libertății, construită pe locul vechiului han „La Arborele Verde”, oferea, la rândul ei, restaurant, cafenea și sală de bal. În 1910, aici fusese prezentată și prima proiecție cinematografică din oraș. Nu era întâmplător că astfel de locuri deveniseră puncte de atracție: orașul își construia, încet, propria cultură a timpului liber.
Ziarul era nelipsit din această lume. În perioada interbelică, presa sătmăreană a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Au existat peste 50 de titluri în limba română și 21 în limba maghiară în aria sătmăreană, ceea ce arată cât de importantă era presa pentru comunitatea locală. Ziarele nu vorbeau doar despre politică. În paginile lor puteai găsi știri despre spectacole, anunțuri comerciale, sport, evenimente mondene și viața orașului. Pentru omul interbelic, ziarul era ceea ce astăzi sunt, într-un fel, telefonul și internetul: locul unde afla ce se întâmplă în jurul lui.
Teatrul era una dintre principalele atracții. Clădirea actualului Teatru de Nord fusese inaugurată încă în 1892, iar tradiția spectacolelor era deja bine consolidată. În perioada interbelică, pe scena sătmăreană puteau fi văzuți atât actori români, cât și artiști ai tradiției teatrale maghiare. În 1925, printre spectacolele prezentate s-au numărat „Ludovic al XI-lea” și „Apus de soare”, în distribuția căruia s-a aflat și Constantin I. Nottara. Câțiva ani mai târziu, în 1928, spectacolele în limba română au început să fie aduse mai sistematic la Satu Mare de către Asociația „Vestul Românesc”.
Pentru un oraș aflat la marginea de vest a României interbelice, scena teatrală era și o formă de conectare la lumea culturală a țării.
Muzica ocupa, la rândul ei, un loc important. În noiembrie 1923, Sătmarul a avut parte de un eveniment pe care mulți dintre locuitorii orașului trebuie să-l fi considerat memorabil: George Enescu a concertat la Casa Meșteșugarilor. Programul cuprindea lucrări de Beethoven, Saint-Saëns și Kreisler. Faptul că unul dintre cei mai mari muzicieni români ai epocii ajungea într-un oraș de provincie spune multe despre efervescența culturală a Sătmarului.
Casa Meșteșugarilor era, de altfel, unul dintre locurile în care orașul își petrecea timpul liber. Construită pentru asociațiile de meseriași, clădirea avea sală de spectacole, bibliotecă, sală de lectură și spații pentru diferite activități. Aici se organizau concerte, conferințe, baluri și „ceaiuri dansante”. Biblioteca avea mii de volume. Pentru meseriașul interbelic, viața nu se termina odată cu închiderea atelierului sau a fabricii. Exista și o viață asociativă, culturală și socială.
Iar dacă muzica îi aduna pe oameni în săli, fotbalul îi scotea afară.
Sportul devenise una dintre marile pasiuni ale orașului. Olimpia Satu Mare nu era doar o echipă de fotbal. În perioada interbelică, clubul avea secții de tenis, scrimă, box, canotaj și ciclism, iar în oraș se practicau și atletismul, înotul, polo-ul, luptele, patinajul și schiul. Fotbalul rămânea însă regele spectatorilor. În 1937, Olimpia Satu Mare evolua în divizia națională, alături de Phönix Baia Mare.
Dar Sătmarul interbelic nu era interesat doar de sporturile tradiționale. Îl fascina și viteza. Automobilul devenise simbolul noii epoci, iar în 1936 s-a organizat „Tura județului Satu Mare”, o competiție automobilistică menită să promoveze atât sportul, cât și turismul. În același an, orașul făcea un alt pas spre modernitate: era înființat oficial aeroportul. Hangarul și aerogara au fost finalizate în 1937, iar în 1938 aeroportul era inaugurat oficial. Primele curse LARES au adus la Satu Mare nu doar pasageri, ci și poștă și marfă.
Pentru generația care crescuse cu trăsuri și cai, avionul trebuie să fi fost una dintre cele mai spectaculoase promisiuni ale viitorului.
Cinematograful, însă, era probabil cea mai accesibilă formă de evadare din cotidian. La sfârșitul anilor '30, Satu Mare avea mai multe săli importante: Cinematograful „Național”, amenajat în sala Urania, Cinematograful Astra și Cinematograful „Metalul”.
Balurile și ceaiurile dansante erau evenimente importante ale vieții sociale. Pentru tineri, ele erau ocazii de a se întâlni, de a dansa și de a-și face prieteni. Pentru familii, erau și o ocazie de socializare și de afirmare. Rochiile, costumele, muzica și bunele maniere făceau parte din spectacol.
Dar imaginea aceasta elegantă nu trebuie să ne păcălească. Sătmarul interbelic era și un oraș al contrastelor. În spatele vitrinelor și al cafenelelor se afla o lume muncitorească numeroasă. Orașul avea o industrie puternică, iar în anii '30 existau zeci de fabrici și numeroase instituții financiare și comerciale. Însă Marea Criză Economică a lovit puternic. În 1929 au fost consemnate sute de conflicte de muncă, dintre care numeroase s-au transformat în greve. Situația șomajului s-a agravat în 1930, când mii de oameni au rămas fără lucru. În unele statistici ale perioadei apar peste 6.500 de șomeri, iar presa locală vorbea chiar despre cifre mai mari.
La sfârșitul anilor '30, Europa intrase deja într-o perioadă de tensiune. În anii următori, schimbarea frontierelor, războiul, dictatura și Holocaustul aveau să distrugă o parte importantă din comunitățile care contribuiseră la caracterul multicultural al Sătmarului. Viața de cafenea, balurile, spectacolele și conversațiile de pe străzile centrului aveau să lase loc unei epoci mult mai întunecate.
Nicolae Ghișan
