Am fost o singură dată în mină. Prin minte îmi treceau tot felul de spaime nedefinite. Cu cât înaintam în adâncul pământului, cu atât mai mult revedeam în faţa ochilor întreaga viaţă: cu greşelile, bucuriile, neîmplinirile, proiectele de viitor, cuvintele pe care le-am spus şi nu trebuia să le spun şi multe alte faţete ale efemerei noastre existenţe. La fel se întâmplă şi în cazul în care doreşti să pătrunzi, fie şi parţial, în sufletul unui om, în universul lui interior, prin intermediul cuvintelor.
Câteodată suntem tranşanţi, exclusivişti cu oamenii de lângă noi şi nu încercăm să le descoperim, dincolo de cuvinte, frumuseţile interioare ale personalităţii sau durerile lor. Cuvintele urâte, “ aruncate ca din puşcă “ , de multe ori nu mai pot fi retractate. Cuvintele pot să provoace răni adânci în sufletul celor cărora ar trebui să le dăruim un dram de iubire, iar iertarea de multe ori se lasă aşteptată. Semeni de-ai noştri spun adeseori celor care le-au greşit: “ Te iert, dar nu te uit! Sufletul meu este asemenea unei scânduri, din care ai scos cuiele, dar au rămas găurile. “
Ce ne mai rămâne de făcut ? Ambiţia de a merge mai departe, dar cât de greu e să mergi mai departe cu ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor moarte. Vai cât de greu este să rostim cuvintele: “ Te rog să mă ierţi ! “ sau “ Te iert. Te-am înţeles. Ştiu că nu ai vrut intenţionat să-mi răneşti sufletul !”. Nu, nu e loc de nicio decizie radicală în asemenea situaţii delicate. E nevoie de timp. Rănile din suflet se cicatrizează greu. Imaginile de altădată şi cuvintele războinice, rostite de gura noastră, ne urmăresc o vreme considerabilă, dar e ca şi cum te-ai ridica sub propria ta cruce şi ai merge mai departe prin hăţişurile vieţii cotidene. Rănile se vor cicatriza, calusuri le vor cuprinde…şi, într-o bună zi, copacii sufletului vor înflori din nou, iar viaţa se va transforma într-o nouă primăvară.
Zăpezile mieilor se vor aşterne peste “ cuvintele moarte “, răutăcioase, pline de năduful temporar al răbufnirilor monstruoase, pe care le-am aruncat ca nişte suliţe otrăvitoare asupra celor care ne privesc cu ochii miraţi şi limpezi. În clipele de meditaţie ne refugiem în prima iubire, în prima dragoste nevinovată, pe care am distrus-o poate cu un cuvânt sau două, care n-au fost potrivite cu starea sufletească reală. Degeaba în sufletul nostru există măreţia iubirii, dacă noi o terfelim pe cea de lângă noi cu o ploaie de cuvinte jignitoare, lipsite de consistenţa respectului. Este adevărat că trebuie să apelăm la sfaturile înţelepţilor pe care le regăsim în cuvintele: “ Nu zice hop până n-ai sărit groapa !” sau “ Cuvintele ieşite din gură, nu mai poţi să le bagi înapoi…! “
În unele cazuri “dăm drumul la gură”, vorbim de vorbit, dar nu folosim gândirea logică, înţeleaptă pe care ne-a dăruit-o bunul Dumnezeu. Nu procesăm informaţiile, nu le selectăm înainte de a le transforma în cuvinte, care ne ies din gură, ca o furtună de vară, iar uneori sub formă de tunete şi fulgere. “ Vorbim ca să ne aflăm şi noi în treabă !” . Rostim cuvinte de tot felul, “aiurea-n tramvai”, de parcă ne-am juca “ de-a baba oarba “ cu mintea aproapelui nostru. Ne jucăm cu mintea , cu răbdarea şi inteligenţa celor cărora ne adresăm în fel şi chip. Îi inducem în eroare, îi păcălim îi facem să sufere prin apelativele ironice pe care le rostim în mod intenţionat pentru a-i răni, pentru a le crea disconfortul sufletesc scontat, în calitatea meschină de invadatori nemiloşi. Sensibilitatea interioară a omului plânge neputincioasă, de multe ori, ca un copil abandonat la marginea lumii. Cuvintele pot deveni: arme ucigătoare, schingiuitoare, mincinoase, ruşinoase şi tranşante ca o ghilotină. Cuvintele pot deveni: renaştere, înviere, bunătate, “flori de nu mă uita”, prosperitate, pace, armonie…pentru că: “ VORBA DULCE MULT ADUCE! VORBA BUNĂ MULT ADUNĂ !”
Dumitru Ţimerman