Stătea de zile bune pe acel bulevard încercând să-şi “croiască propriul vad”, în timp ce chiştocul de ţigaretă străină de pe caldarâm, devenit peste noapte autohton, îi făcea tentant “cu ochiul” . Nu mai fumase o ţigară “bio” de vreo câteva săptămâni, de atunci când a reuşit în sfârşit “să agaţe un client mai generos care i-a oferit 50 de lei”. “Să-l iau, să nu-l iau”, medita femeia “sfâşiată” de viciu, în timp ce în faţa sa oprea o limuzină cu geamuri mari, fumurii … “Cât ceri păpuşico?”. “Depinde cine cere” – răspunde provocator doamna încrâncenată de nesomn şi neîmpliniri. “Hai n-o mai face pe mofturoasa, spune preţul şi gata.” “ … dacă nu vă găsiţi un serviciu vă luăm fetiţa” – se interpun în memoria auditivă vorbele domnilor de la Asistenţa Socială, – măcar dacă aţi avea o sursă stabilă de venit ca să vă plătiţi asigurările sociale de pensie şi de sănătate într-un cuantum măcar egal cu salariul mediu pe economia naţională am putea discuta.” Acea condiţie: sursă stabilă de venit … în cuantum măcar egal cu salariul mediu pe economia naţională i-a dat bătăi serioase de cap, răsunându-i în minte zile negre şi nopţi albe de-a rândul. „Vreau să fiu pe picioarele mele, să mă pot descurca de capul meu fără să dau socoteală la nimeni – le reproşa cu mult timp în urmă părinţilor, care în acea perioadă păreau prea pisălogi – şi o să fac totul posibil ca să-mi ating acest vis, chiar dacă acesta mă va determina să plec de acasă, să abandonez şcoala.” A plecat de acasă abandonând şi şcoala din clasa a VIII-a, tocmai din dorinţa rebelă de a deveni propria-i stăpână. S-a îndrăgostit demenţial de un „macho” bine cunoscut într-un club de cartier, a rămas „grea”, părăsită şi singură într-o lume neiertătoare. S-a trezit singură într-un salon de maternitate, sfătuită de cei din jur să-şi abandoneze copilul, o fetiţă minunată cu ochişorii negri „ca murele”, în timp ce plângea şi-şi strângea odorul la piept, hotărându-se s-o păstreze pe Speranţa, fetiţa care dincolo de remuşcări şi ruşine îi aducea multă, multă bucurie. În acele clipe ar fi jurat că fetiţa ei este un îngeraş coborât pe pământ şi că ea are datoria de a o proteja de a o creşte. A căutat de lucru pe unde a văzut cu ochii, în construcţii, la magazine, … chiar şi la salubrizare, … dar nimeni n-a primit-o. S-a trezit „făcând trotuarul” urmând sugestia unei „prietene” că … „până la urmă e cea mai veche meserie de pe lume. Nu eşti nici prima, nici ultima; ştii prea bine că << scopul scuză mijloacele >> şi scopul este creşterea fetiţei tale”. Astfel, urmând acest „sfat” femeia şi-a înăbuşit ruşinea şi pudoarea oferindu-şi „serviciile” trecătorilor în schimbul unor beneficii financiare, de multe ori foarte modeste. Îşi aminteşte primele razii ale Poliţiei în timp ce fugea de „mânca pământul” … Odată cu „perfecţionarea” în domeniu, renunţase la fugă, strângând amenzi peste amenzi, până când … „hai ai hotărât odată preţul; nu de alta dar ne grăbim.” Simţi că este „luată pe sus” de la spate de mai mulţi indivizi, trezindu-se în cele din urmă în maşina cu geamuri negre, într-un fum de ţigară, dens „să-l tai cu briceagul. S–a zbătut cât a putut de tare, ţipând după ajutor până când … un pumn în „moalele capului” a redus-o la tăcere. O tăcere asurzitoare şi rece, în mintea ei derulându-se frânturi de imagini şi sunete, în timp ce maşina demară în trombă lăsând să cadă pe trotuar o fotografie cu o fetiţă cu codiţe, frumoasă „foc”, pe numele ei Speranţa.
Valeriu Ioan