Corneliu Balla (Gabriel Raţiu) a trăit între 1930 şi 2006. Debutul în poezie l-a făcut cu volumul „Logosclipuri“ (2001), la editura Dacia. A urmat volumul „Jugul cel blând“, în anul 2003, iar în 2008 i-a fost publicat post-mortem volumul „Zarca”.
A inițiat reviste, precum Agora, pe care împreună cu prof. Ioana Câcu, arheologul dr. Neța Iercoșan, prof. Florica Rațiu, o redactau pe un calculator primitiv, iar apoi o tipăreau la imprimantă. S-a implicat în redactarea revistelor editate de către Inspectoratul Școlar Județean, Sindicatul Salariaților din Învățământ, Casa Corpului Didactic Satu Mare. A militat pentru apropierea culturală dintre românii și maghiarii din Carei, fiind prieten apropiat al prof. Fényi István. Plăcile comemorative care amintesc locuitorilor din Carei de cei doi mari profesori prieteni își zâmbesc pentru eternitate, fiind așezate față în față pe cele două blocuri vecine unde aceștia au locuit.
Tatăl lui Corneliu Balla, Leontin (n. 1900 la Moftinu-Mic), a fost notar comunal. Dinspre mamă, însă, Corneliu Leontin Balla se trăgea dintr-o familie dăscălească. Bunicul, Ioan Raţiu, a activat în calitate de cantor-învăţător confesional (greco-catolic) la Istrău şi Moftinu-Mic. Pe când funcţiona la Istrău, s-a numărat printre membrii fondatori ai băncii româneşti sanislăuane „Arina”, instituţie înfiinţată în 25 iunie 1906. Patriotismul său, moştenit şi de nepotul Corneliu, este subliniat de delegarea la 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia, ca reprezentant al Reuniunii Învăţătoreşti din părţile sătmărene.
Margareta Gabriela Raţiu, mama lui Corneliu Balla, era o învăţătoare de primă mână. S-a născut în Istrău în anul 1903, în familia dascălului local Ioan Raţiu şi a Reginei Sava. Şcoala primară a urmat-o în localitate, terminând aceste studii în 1914. Clasele gimnaziale le-a urmat la Şcoala secundară de fete din Beiuş. În septembrie 1918 a intrat la Şcoala Normală din Gherla, absolvind în promoţia 1922, cu calificativul eminent. A lucrat în învăţământul primar la Moftinu-Mic din 1 septembrie 1922 până în 1925 când a trecut la Şcoala primară de stat din Carei, unde a funcţionat tot vreme de trei ani. În această instituţie „s-a dovedit un element didactic de prima forţă dând dovadă de rezultate frumoase, recunoscute de forurile şcolare competente”.
Eroismul este îndeobşte caracteristic tinereţii. Întâmplător, sau nu, un ierarh al Bisericii Române Unite, martirul Ioan Suciu a scris, printre alte cărţi, şi două cu aceste titluri: Eroism şi Tinereţe. La aceste izvoare s-a adăpat o întreagă generaţie a tineretului românesc. Mai vârtos şi cea a lui Corneliu Balla, elev la vestitul liceu românesc din Beiuş.Iată cum vedea tineretul românesc al acelor ani episcopul Ioan Suciu: „Este de netăgăduit că tinerimea română de acum aşează accentul pe suflet. Se constată o smucire violentă din biologic şi o aninare de ceea ce este spirit. Filosofia de cabaret şi bulevard, de cafenea şi alcool, lasă loc afirmării categorice şi neînduplecate a întâietăţii spiritului. Valorile morale o farmecă, îi stârnesc entuziasmul aţipit”.
Lesne de ghicit ce a urmat în confruntarea dintre acest tineret şi cei „fără Neam şi Dumnezeu”.
Corneliu Balla a fost arestat pentru prima dată în 23 mai 1948, în luna martie 1949, de pe băncile şcolii, fiind condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 1 an şi 6 luni închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru activitate în cadrul Frăţiilor de Cruce. A trecut pe la Securitatea din Beiuş, prin închisorile din Oradea, Cluj, Aiud, Târgşor. Rămâne memorabilă trecerea prin Târgşor, închisoare specială pentru elevi. Unul dintre „târgşoreni” şi-a intitulat cartea „Închisoarea inocenţilor”. Corneliu Balla nu a fost de acord; mai degrabă naivitatea, după părerea sa, i-a împins pe elevii României în experimentul concentraţionar.
A doua întemniţare a intervenit în 1952. De această dată, a trecut prin temniţa de la M.A.I. (cartierul Uranus din Bucureştiul de altădată), închisoarea Jilava şi prin lagărul de muncă de la Baia Sprie. A fost pus în libertate în 1955. Pentru Corneliu Balla, eliberarea dintre zidurile închisorilor nu a însemnat o izbăvire. Dificultăţile cu care abia a reuşit să-şi finalizeze studiile, suspiciunea cu care era înconjurat, „atenţia” care i se dădea, „vizitele tracasante”, nesiguranţa locului de muncă, bineînţeles că au fost tot atâtea piedici în afirmarea talentului său.
După 1989? Speranţe la început, deziluzii multe apoi. Dar, desigur, şi libertatea care i-a dat prilejul să se reîntâlnească cu foşti colegi de generaţie, deci de crez şi suferinţă. Colaborarea la presa locală ( a fost unul dintre harnicii colaboratori de la rubrica de cultură a publicaţiei „Informaţia zilei”) i-a adus mari satisfacţii morale; puterea de a spune lucrurilor pe nume. Soţia Amelia, împreună cu copiii Corneliu Călin şi Alexandrina Gabriela i-au fost alături, la bine şi la greu, conştienţi de valoarea intelectuală a soţului şi tatălui lor. Mereu au sperat în „căderea marelui întuneric”. Un om care a dat mereu întâietate spiritului, nepunând bază pe valorile materiale. Aşa a reuşit să se păstreze şi Corneliu Balla, aidoma colegilor de generaţie, „paşoptiştii secolului XX”.
Nicolae Ghişan
