Pișcari, satul care a traversat șapte veacuri
De la „possessio Piscarkos”, consemnată în 1326, la sărbătoarea „7 Veacuri de credință, istorie și neam”
Un sat mic din județul Satu Mare a scris o pagină importantă din propria istorie. Pișcari, localitate aparținătoare comunei Terebești, a împlinit 700 de ani de la prima sa atestare documentară. Șapte secole în care s-au schimbat regate, imperii, granițe, administrații și generații, dar în care numele acestui loc a continuat să existe. Pe 5 septembrie 2026, Pișcariul a fost în sărbătoare. Manifestarea „7 Veacuri de credință, istorie și neam” a reunit localnici, fii ai satului și invitați, într-o zi în care trecutul, prezentul și viitorul comunității au fost puse împreună sub semnul celor șapte secole de istorie
1326 – prima urmă în documente
Prima mențiune cunoscută a localității datează din anul 1326, când într-un document medieval apare numele possessio Piscarkos. Este momentul de la care istoricii și administrația locală calculează cei 700 de ani aniversați în 2026. Asta nu înseamnă că satul s-a născut exact în anul 1326. Atestarea documentară reprezintă doar cea mai veche dovadă scrisă cunoscută până în prezent. Este foarte posibil ca așezarea să fi existat înainte de apariția numelui său într-un act oficial.
De-a lungul Evului Mediu, numele localității a cunoscut mai multe forme. Documentele istorice și lucrările geografice consemnează variante precum Pyskarkos, Pyskarkas și Piskárkos, ceea ce reflectă evoluția firească a toponimului într-o zonă în care, de-a lungul secolelor, limbile administrației și ale documentelor s-au schimbat.
Una dintre cele mai interesante informații păstrate în izvoarele istorice este aceea că Pișcariul era deja, în secolul al XIV-lea, un „loc cu biserică”.
Lucrarea lui Borovszky Samu despre comitatele istorice ale Ungariei consemnează că, încă de la începutul secolului al XIV-lea, Piskárkos era un egyházas hely, adică o localitate cu biserică, și se afla în proprietatea familiei Piskárkosi.
Prin urmare, istoria Pișcariului nu este doar istoria unui punct de pe hartă. Este și istoria unei comunități care, cu multe secole în urmă, avea deja instituții și repere proprii.
Piskárkosi, Zsadányi, Vetési, Csáky, Drágfi...
În Evul Mediu, pământurile Pișcariului au trecut prin mâinile mai multor familii nobiliare. Documentele menționează că în 1449 părți ale localității au ajuns la familia Zsadányi, iar în 1457 este consemnată familia Vetési ca proprietară. În 1489, o parte importantă a domeniului se afla în proprietatea lui Csáky Benedek, însă un sfert din localitate a fost atribuit lui Drágfi Bertalan. În 1551, o parte a proprietății a ajuns la văduva lui Drágfi Gáspár.
Ulterior, Pișcariul a intrat în sfera unor domenii mai mari, fiind legat de Erdőd ( Ardud), apoi de domeniul Daróc și de sistemul de proprietăți aflat în legătură cu cetatea Sătmarului.
Aceste schimbări arată cât de complicată era lumea rurală medievală: un sat putea trece de la o familie nobiliară la alta, în urma unor moșteniri, donații, procese sau reorganizări ale domeniilor.
După 1660, sunt consemnate noi schimbări în structura proprietăților, iar după Pacea de la Sătmar domeniul Pișcariului a ajuns la contele Károlyi Sándor. Familia Károlyi a rămas proprietară până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Astfel, timp de generații, destinul satului a fost legat de una dintre cele mai importante familii nobiliare din zona Sătmarului.
Pișcariul românesc al lui Szirmai Antal
O sursă deosebit de importantă pentru cunoașterea satului este lucrarea „Szatmár Vármegye”, publicată de Szirmai Antal în 1810.
Szirmai îl prezenta pe Piskarkos drept „sat valah”, adică sat românesc, menționând existența unei biserici și a unui preot.
Este o mărturie extrem de importantă pentru istoria identității comunității.
Tot Szirmai consemna ocupațiile oamenilor: grâu, orz și ovăz, precum și existența pădurilor. Produsele agricole erau valorificate în piețele de la Sătmar și Carei.
Cu alte cuvinte, acum mai bine de două secole, Pișcariul era deja o comunitate agricolă bine conturată, conectată economic la cele două centre urbane importante ale zonei.
Poate cea mai spectaculoasă mărturie despre Pișcariul de odinioară este sigiliul propriu al satului.
În anul 1781, Pișcariul avea un sigiliu rotund, cu diametrul de aproximativ 25 de milimetri. Pe el erau reprezentate un brăzdar și un fier de plug imaginea fiind aproape emblematică.
Într-o epocă în care sigiliile puteau reprezenta simboluri de putere, cetăți, animale sau însemne nobiliare, Pișcariul își „semna” documentele prin uneltele celui care muncea pământul. Brăzdarul și fierul de plug spun, în două obiecte, povestea unui sat întreg: pământ, muncă și agricultură.
Și este remarcabil faptul că, peste aproape două secole și jumătate, profilul agricol al zonei continuă să fie unul dintre elementele definitorii ale comunității.
Pișcariul în secolul al XIX-lea
La mijlocul secolului al XIX-lea, satul avea deja o comunitate numeroasă. Statisticile din 1851 indică 822 de români greco-catolici, alături de 9 reformați și 14 evrei.
Datele din lucrarea lui Borovszky pentru perioada de la sfârșitul secolului al XIX-lea îl prezintă pe Piskárkos drept o localitate rurală importantă a zonei, cu 170 de case și 646 de locuitori, întinzându-se pe aproximativ 2.373 de holde. Majoritatea locuitorilor erau români și greco-catolici. Satul avea, de asemenea, biserică greco-catolică.
Pentru poștă, cale ferată și telegraf, legătura era cu Tőketerebes – actualul Terebești.
Unul dintre cele mai importante repere ale Pișcariului contemporan este Biserica Ortodoxă „Sfântul Nicolae”.
Lăcașul de cult este datat în 1827, iar de-a lungul timpului biserica a devenit unul dintre punctele centrale ale vieții comunității.
În 2015, biserica a trecut prin importante lucrări de modernizare, fiind refăcute exteriorul, acoperișul și interiorul, iar lucrările au fost sfințite în cadrul unei ceremonii la care au participat sute de credincioși.
Hramul Sfântului Nicolae a continuat să fie, și în anii recenți, una dintre sărbătorile importante ale satului.
Și evreii fac parte din istoria Pișcariului
Istoria unei localități nu poate fi reconstituită doar prin majoritatea sa etnică sau confesională.
La Pișcari a existat și o mică comunitate evreiască. Documentele recensămintelor indică 17 evrei în 1880, 16 în 1900 și 13 în 1930.
În timpul Holocaustului, evreii din Pișcari au fost prinși în tragedia deportărilor din 1944. Ei au fost adunați în ghetourile din Carei și Satu Mare, iar ulterior deportați la Auschwitz, în lunile mai și iunie 1944.
Este o pagină dureroasă a istoriei satului, dar una care nu trebuie uitată.
Un sat care a trecut prin toate marile schimbări ale Europei Centrale
Privind cei 700 de ani ai Pișcariului, impresionant nu este doar faptul că localitatea a supraviețuit, ci și faptul că a traversat aproape toate marile transformări politice ale regiunii.
De la regatul medieval maghiar la Principatul Transilvaniei, de la Imperiul Habsburgic și Austro-Ungaria la România Mare, de la perioada interbelică la Dictatul de la Viena, război, comunism și România europeană de astăzi, satul a rămas pe același teritoriu.
La recensământul din 2022, Pișcariul avea 460 de locuitori, potrivit datelor publicate pe baza informațiilor recensământului.
Este una dintre realitățile satului românesc contemporan: localități care au în spate sute de ani de istorie, dar care se confruntă cu depopularea și cu plecarea unei părți a tinerilor.
În acest context, investițiile în comunitate capătă o importanță aparte.
În vara acestui an au fost finalizate lucrările la noul Cămin Cultural din Pișcari, gândit ca spațiu pentru spectacole, serbări, activități educative, sociale și culturale. Recepția și inaugurarea au fost pregătite chiar în anul aniversării celor 700 de ani. Este, simbolic, un mod de a lega trecutul de viitor.
Nicolae Ghișan
