De: Dr. Valentin Lucian Beloiu – Editorialist VERTICALI PENTRU ROMÂNIA, corespondent de București; membru în: Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România; Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România; Uniunea Jurnaliștilor Francofoni; Asociația Artiștilor Fotografi; Clubul Presei de Turism FIJET România; inginer, psiholog și sociolog;
VERTICALI PENTRU ROMÂNIA - SECȚIE DE EDITORIAL
PARTENERĂ MEDIA A CLUBULUI
"PRESA CULTURALĂ"
UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA
Există un moment, greu de fixat exact, în care începi să nu mai auzi cuvintele, deși sunt peste tot. Le vezi, le citești, le parcurgi aproape mecanic, dar unele nu mai ajung până la tine ... sunt prea multe! Se suprapun, se repetă, se contrazic, până când devin un fel de zgomot continuu, un fond sonor al gândirii cotidiene.
-DRUMUL CUVÂNTULUI-
DE LA INFLAȚIA LIMBAJULUI LA ZGOMOTUL LUMII
(BIKFALVI ZSOLT: PAGINA 90)
Deschizi un telefon, un ziar, o pagină de internet sau intri pur și simplu într-o conversație și aproape întotdeauna te așteaptă cineva cu o explicație, o opinie sau o reacție.
Când cuvintele devin fundal
Uneori nici nu ai apucat să formulezi o întrebare și răspunsurile au și venit. Într-o lume în care totul trebuie comentat, explicat și distribuit, cuvântul își pierde treptat forța, pentru că, paradoxal, este acoperit de prea multe alte cuvinte.
Poate că aceasta este una dintre contradicțiile timpului nostru: avem mai mult limbaj ca oricând și, uneori, tot mai puține cuvinte care să ne spună cu adevărat ceva. Mi se întâmplă uneori să citesc un text până la capăt și, când îl închid, să-mi dau seama că nu mai pot spune ce anume mi-a rămas din el. În acest context, cuvântul autentic devine mai greu de recunoscut. Nu mai este nici la suprafață, nici cel mai vizibil. Dimpotrivă, tinde să apară mai rar, să se construiască mai lent ... își pierde caracterul de evidență și capătă unul de alegere.
A scrie, în aceste condiții, înseamnă a selecta, a tăia din exces,
pentru a lăsa loc unui sens care se impune prin densitate, nu prin volum.
Poate că și de aceea, după ani în care am scris despre oameni, despre locuri și despre experiențe, am început să simt tot mai apăsat că uneori partea cea mai grea a scrisului este să hotărăști dacă acel cuvânt trebuie spus.
Într-o lume care ne împinge să reacționăm imediat, să avem mereu o opinie și să o facem vizibilă, răgazul devine aproape o formă de rezistență. De aceea, scrisul devine, poate mai mult ca oricând, o formă de singurătate: mai puțin prin izolarea de lume și mai mult prin distanțarea de zgomotul ei lingvistic; o retragere temporară din fluxul continuu de cuvinte, pentru a regăsi acel punct în care limbajul este o necesitate nu doar o reacție.
În această singurătate, cuvântul este construit cu o anumită grijă,
cu o atenție care îl scoate din fundal și îl aduce, din nou, în prim-planul conștiinței. Astfel, într-o lume în care cuvintele tind să devină fundal, adevărata miză a scrisului nu mai este cât de mult spunem, ci dacă mai avem ceva care merită spus. Cred că de aici începe singurătatea cuvântului care încă mai poate conta.
Inflația de sensuri și devalorizarea cuvântului
În spațiul public contemporan, cuvântul este abundent până la saturație ... circulă continuu, se multiplică, se adaptează instantaneu la contexte tot mai diferite, până când ajunge să-și piardă conturul inițial. Nu mai are timp să se așeze într-un sens stabil, pentru că este imediat preluat, reinterpretat sau înlocuit.
Cât timp mai are astăzi un cuvânt să însemne ceva înainte ca alt cuvânt să vină peste el?
Aici începe una dintre formele discrete ale inflației lingvistice, iar cuvintele ajung să sufere ceva asemănător lucrurilor pe care le folosim prea mult: sunt din ce în ce mai multe, dar fiecare valorează mai puțin. Frecvența nu le sporește neapărat puterea ... uneori, dimpotrivă, le-o consumă.
În mod paradoxal, problema este excesul limbajului nefiltrat ...
iar cuvintele care desemnau odinioară experiențe precise sau stări bine definite sunt extinse până la ambiguitate, devin etichete generale, aplicabile aproape oricui și oricând.
În acest proces, ele își pierd capacitatea de a nuanța, de a crea delimitări fine între realități distincte, iar limbajul nu mai decupează lumea, ci o uniformizează. Această uniformizare are un efect subtil, dar persistent: creează impresia că totul a fost deja spus, că nu mai există zone neacoperite de discurs, că orice experiență poate fi imediat tradusă în formule existente.
În realitate, ceea ce se pierde este precizia prin care cuvintele mai pot atinge ceva concret. Ele devin tot mai mult vehicule de recunoaștere socială și tot mai puțin instrumente de cunoaștere reală. Tocmai aici apare una dintre marile oboseli ale limbajului contemporan, oboseala celui care ascultă și care, după sute de mesaje, comentarii și opinii, începe să nu mai distingă intensitățile.
Totul sună familiar ...
iar familiaritatea excesivă are un efect neașteptat: reduce capacitatea de a mai fi afectat de ceea ce se spune.
Cuvântul continuă să funcționeze, dar nu întotdeauna mai produce și impact. Devalorizarea nu vine, așadar, dintr-o criză bruscă, pentru că nu există un moment precis în care cuvintele își pierd valoarea. Ea se produce lent, prin utilizare continuă, neîntreruptă, într-un limbaj împins să spună tot mai mult și, uneori, să însemne tot mai puțin.
Zgomotul lingvistic ca mediu permanent
Trăim într-o lume în care limbajul a devenit aproape mediul însuși. Nu îl mai folosim doar punctual, pentru a transmite ceva, ci suntem aproape permanent scufundați într-un flux de mesaje, reacții și interpretări. Acest flux nu are pauze reale și, mai important, nu mai are o selecție clară a relevanței.
Aproape totul circulă simultan, la același nivel de intensitate aparentă. În acest mediu, cuvântul nu mai apare izolat, ci în serie, ca un cutremur care este imediat însoțit de replici.
Orice enunț produce aproape instantaneu un contra-enunț ...
orice idee este absorbită într-un lanț de reacții care o depășesc rapid. Sensul nu mai are întotdeauna timp să se stabilizeze înainte de a fi împins mai departe, reinterpretat sau diluat.
Zgomotul lingvistic nu este neapărat strident în sensul clasic al cuvântului. Nu este doar agitație sau stridență evidentă, ci mai degrabă o suprapunere continuă de registre, tonuri și intenții.
Este greu de identificat tocmai pentru că nu are o singură sursă, ci o multitudine de surse care funcționează simultan: discurs public, conversație digitală, limbaj instituțional, exprimare personală expusă public ... toate acestea coexistă fără o ierarhie clară a importanței ... și poate că tocmai aceasta este dificultatea: nu mai știm întotdeauna ce trebuie ascultat și ce poate fi lăsat să treacă.
Nu mai avem doar problema cantității de informație, ci și pe aceea a atenției
Când fiecare cuvânt cere să fie văzut, citit, comentat sau distribuit, câtă atenție mai rămâne pentru cuvântul care nu strigă?
În acest context, atenția devine fragmentată nu doar între idei, ci între moduri de a înțelege limbajul însuși. Nu mai există întotdeauna un spațiu clar de recepție, în care un mesaj să poată fi parcurs cap-coadă fără interferențe.
Chiar și liniștea aparentă poate fi umplută de rezonanțe lingvistice anterioare, de urme ale altor discursuri care continuă să circule în fundal. Poate că aceasta este adevărata particularitate a zgomotului lingvistic: nu trebuie să fie auzit pentru a exista, el continuă să lucreze și după ce ecranul s-a închis, conversația s-a terminat sau pagina a fost lăsată deoparte. Rămâne undeva în minte, ca un zumzet, ca o succesiune de ecouri.
Astfel, zgomotul lingvistic devine o stare de fond a comunicării contemporane …
un mediu în care limbajul nu mai este excepție sau eveniment, ci o prezență continuă, greu de filtrat și aproape imposibil de suspendat complet. Iar dacă acesta este locul în care ne aflăm, următoarea întrebare nu mai este cât de mult putem spune, ci cum mai putem face loc tăcerii în care un cuvânt să poată fi, din nou, auzit.
