Biserica romano-catolică Sf. Iosif de Calasanz – cea mai frumoasă clădire în stil baroc din judeţul Satu Mare



Biserica 1

Bazele bisericii au fost puse în 1769 de către contele Antal Károlyi, care a suportat şi costurile finanţării. Lucrările de construcţie au fost realizate sub îndrumarea constructorului careian Ferenc Sieber, după planurile arhitectului vienez Franz Rosenstingl.

Biserica a fost sfinţită de către episcopul Károly Eszterházy cu hramul Sfântul Iosif de Calasanz la 22 august 1779. Lucrările de restaurare după cutremurul de mai înainte au fost conduse de arhitectul Miklós Ybl între 1857-1860. Ultima renovare exterioară a avut loc în 1964, iar pictura interioară a fost renovată în 1987. În mai 2013 au început lucrările de restaurare a turnului. Dimensiunile bisericii: lungimea 46,5 m, lăţimea 18,5 m, înălţimea maximă interioară 20,5 m şi înălţimea maximă exterioară 25 m. Biserica este aşezată pe şase bolte. Naosul, care are o formă conică, este aşezat pe două bolte centrale mai mari. Altarul este aşezat sub una dintre boltele mai mici, iar sub cealaltă se găseşte corul. Biserica conţine două sacristii, deasupra cărora se află oratoriile. Turnul găzduieşte patru clopote. Ceasul din turn a fost realizat cu sprijinul văduvei contelui József Károlyi în 1803.

Cine a fost Sfântul Iosif de Calasanz?
Iosif de Calasanz s-a născut la Peralta de la Sal, Dieceza de Urgel, în Aragona septentrională (Spania), în 1556, şi fiind din familie bogată, a putut studia până a ajuns doctor în drept civil şi bisericesc. Primise o bună educaţie creştină şi a urmat cu uşurinţă vocaţia sa sacerdotală. Imediat ce a ajuns preot, a început o carieră strălucită, devenind canonic vizitator (veghea asupra parohiilor şi mănăstirilor) şi apoi vicar general al diecezei.

Biserica 2

Cu siguranţă că ar fi ajuns episcop, dacă o pasiune secretă ce îi ardea în inimă nu l-ar fi dus la Roma, în 1592. A ajuns aici în urma unei invitaţii primite din partea cardinalului Ascanio Colonna, prietenul său, care spera să-l aibă alături ca expert în drept şi în teologie. În realitate, acest preot spaniol nu ştia încă ce voia Dumnezeu de la el. Ducea o viaţă foarte rezervată, cu totul dedicată rugăciunii şi penitenţelor, chiar şi pentru faptul că ajutorul pe care cardinalul i-l oferea era, mai degrabă, sporadic. Este adevărat că în acel timp se mergea devreme la dormit, dar la miezul nopţii, Iosif era deja în picioare pentru a se ruga, la primele raze de lumină ale zilei pornea la drum pentru a vizita una dintre bazilicile romane; apoi mergea să-i asiste pe cei bolnavi ca infirmier în spitale, şi nu rareori îi vizita pe cei încarceraţi. Se simţea atras de cei de pe urmă: slujirea lor era ca un act de adoraţie înaintea Preasfântului Sacrament. Trecând, însă, pe străzile din Trastevere, descoperea o mare plagă. La Roma, ca în toate marile oraşe, exista o masă de copii abandonaţi şi destinaţi, mai devreme sau mai târziu, unei vieţi dezordonate. Dacă la ţară tinerii sufereau de foame, cel puţin se ocupau să facă ceva, şi astfel, îşi câştigau o bucată de pâine; în oraş, însă, ei erau abandonaţi şi erau nevoiţi să se descurce furând, dacă voiau să pună ceva în gură. O meserie nu uşoară, dar şi foarte dispreţuită de oameni, pentru care mulţi îi urau, iar alţii, puţini la număr, le ofereau vreo zdreanţă pentru a se acoperi sau puţină hrană, şi cine o făcea le cerea să le lucreze ca nişte sclavi.

biserica 3

Se spune că sacul gol nu stă în picioare, dar probabil că, din disperare, acei vagabonzi reuşeau totuşi să rămână pe picioare; pe de altă parte, cel care suferă şi este asuprit poate să se şi răzvrătească şi să devină un adevărat hoţ sau ceva şi mai rău, dacă moartea nu reuşeşte să-l secere înainte de vreme.

În faţa acestor scene, care zi de zi erau prezente înaintea ochilor săi, Iosif şi-a descoperit propria vocaţie: o voce interioară îi cerea să devină ca un tată pentru aceşti copii ai străzii. De ce să nu-i adune şi să-i înveţe să citească şi să scrie, să fie buni creştini şi să devină oameni respectabili? El s-a născut bogat şi era încă. Pentru ce să nu-şi pună la dispoziţie patrimoniul său în acest scop? Nu s-a gândit de două ori şi, în septembrie 1597, a întemeiat o şcoală gratuită pentru copiii săraci, prima din Europa. Numai fiii bogaţilor aveau în acel timp acces la instrucţia care costa foarte mult; ceilalţi erau condamnaţi la analfabetism. Iniţiativa sa a trezit admiraţia unora, stupoarea multora şi sarcasmul altora. Conciliul din Trento indicase în instrucţia religioasă a copiilor un mijloc preţios pentru reînnoirea societăţii, şi pretutindeni în parohii, în confraternităţi şi în oratorii erau şcoli duminicale de catehism. Iosif a avut o viziune mai amplă decât aceea a conciliului privind formarea integrală a omului, şi nu numai învăţământul religios. Pe atunci, metodele educative admiteau ca normale folosirea mijloacelor coercitive prin pedepse chiar fizice. El a adus în această direcţie o înnoire radicală. Elevului nu trebuie să-i fie frică de învăţător pentru că îl pedepseşte, ci să-l urmeze pentru că are încredere în el. Cel care comite o greşeală nu trebuie să se aştepte la o răzbunare, ci recurge la iertarea lui Dumnezeu prin Spovadă şi îşi reia drumul cu o mai mare angajare. Metoda sa, deci, este încrederea care crează convingerea interioară. În jurul lui Calasanz s-au strâns alţi colaboratori, preoţi şi laici, care s-au constituit în congregaţia numită Congregaţia Paulină a Săracilor Mamei lui Dumnezeu a Şcolilor Pioase iar poporul simplu i-a numit, scolopi. Marea şi neaşteptata răspândire a ordinului şi cererile imperioase care veneau de pretutindeni nu i-au permis fondatorului să se dedice foarte mult timp formării membrilor. Foarte curând au înţeles că a face şcoală nu era un lucru atât de dificil, mai dificilă, însă, era trăirea evangheliei în viaţa comunitară.

Biserica 4

Fondatorul a devenit atunci ţapul ispăşitor: dacă lucrurile nu mergeau bine, vina era a sa, pentru că nu ştia să conducă! Chiar discipolii săi au ajuns să-l acuze la Sfântul Oficiu că-l favorizează pe Galileo şi că ar fi ascuns documente compromiţătoare. Prietenia şi stima pe care el o avea faţă de marele om de ştiinţă şi deschiderea faţă de noile cuceriri ale ştiinţei au fost interpretate ca neascultare faţă de directivele Sfântului Scaun. Pentru aceasta, a fost arestat, chiar dacă pentru scurt timp, şi apoi destituit din însărcinarea sa de superior general şi expulzat din ordin, care, prin decret papal, în 1646, a fost redus la condiţia de confraternitate, fără obligativitatea voturilor. Dispărea astfel în neant această creaţie a sa, pe care a iubit-o atât de mult, deoarece mulţi călugări l-au abandonat şi doar foarte puţini i-au rămas fideli. Totuşi după câţiva ani, în 1656, profeţia sa se adeverea, dar el a văzut această înviere din cer, deoarece murise la 25 august 1648, la vârsta de 92 de ani. O sută de ani mai târziu, era ridicat la cinstea altarelor. În 1948, Pius al XII-lea l-a proclamat patron al tuturor şcolilor populare creştine răspândite în lume.

Nicolae Ghişan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts