Portretul Sătmarului interbelic



Judeţul Satu Mare a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, aflată în regiunea istorică Crişana. Reşedinţa judeţului era municipiul Satu Mare. Judeţul se afla în partea nord-vestică a României Mari, întinzându-se până la graniţa cu Cehoslovacia şi Ungaria. Jumătatea vestică a teritoriului său se afla în regiunea Crişana, în timp ce jumătatea estică era situată în regiunea Maramureş. Actualmente, teritoriul lui este inclus în judeţele Satu Mare şi Maramureş. Se învecina la nord-vest cu Ungaria, la nord cu Cehoslovacia, la est cu judeţul Maramureş, la sud-est cu judeţul Someş, iar la sud şi sud-vest cu judeţul Sălaj. Judeţul a fost desfiinţat odată cu reforma administrativă din 6 septembrie 1950.Judeţul Satu Mare a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, aflată în regiunea istorică Crişana. Reşedinţa judeţului era municipiul Satu Mare. Judeţul se afla în partea nord-vestică a României Mari, întinzându-se până la graniţa cu Cehoslovacia şi Ungaria. Jumătatea vestică a teritoriului său se afla în regiunea Crişana, în timp ce jumătatea estică era situată în regiunea Maramureş. Actualmente, teritoriul lui este inclus în judeţele Satu Mare şi Maramureş. Se învecina la nord-vest cu Ungaria, la nord cu Cehoslovacia, la est cu judeţul Maramureş, la sud-est cu judeţul Someş, iar la sud şi sud-vest cu judeţul Sălaj. Judeţul a fost desfiinţat odată cu reforma administrativă din 6 septembrie 1950.

Conform datelor recensământului din 1930 populaţia judeţului era de 294.875 locuitori, dintre care 60,5% români, 25,2% maghiari, 8,1% evrei, 3,2% germani ş.a Din punct de vedere confesional populaţia era alcătuită din 59,0% greco-catolici, 15,0% reformaţi, 12,6% romano-catolici, 8,6% mozaici, 4,4% ortodocşi ş.a.

Înfăţişare socială Ca aspect geografic, judeţul SM. este tot atât de variat ca şi Bihorul : munţi la răsărit, dealuri în partea de mijloc, şes la apus. Ca aspect social, el e într-adevăr un judeţ de elită. Atâţia dintre fiii acestui judeţ se bucură de un mare renume. Cine n-a auzit de Pintea Viteazul ? Este oare un nume mai mult întrebuinţat în toponimia Ardealului de nord ca al acestui viteaz ?  Şi n-a dat Sătmarul neamului românesc  în zilele noastre un alt Pintea Viteazul în leul de la Şişeşti, preotul unit Vasile Lucaciu ? N-a luat el de atâtea ori drumul Romei, al Parisului, al Londrei înainte de războiul mondial, al ţărilor scandinave şi chiar al Americii în timpul acestui război, ca să se facă dreptate românilor ? Şi ce nume de seamă au cei doi pictori Carol şi Alexandru Satmari?! Nu este acesta din urmă descoperitorul Balcicului pitoresc, precum şi al Sighişoarei ? N-are municipiul Satu-Mare un conservator, iar Baia-Mare o şcoală de pictură? De sentimentele româneşti ale sărmărenilor nu se poate îndoi nimeni. Procesul din 1913-1914 al părintelui canonic onorar Gheorghe Mureşan şi al credincioşilor uniţi din Moftinul Mic la tribunalul din Satu-Mare rămâne celebru. Alături de procesul « Memorandului » din Cluj (1894) el arată cât era de dezvoltată conştiinţa naţională a românilor chiar într-o regiune pe care maghiarii îşi închipuiau că au cucerit-o definitiv. Două ţinuturi din acest judeţ sunt mai izolate şi au o înfăţişare particulară : Chioarul şi Oaşul. Chioarul a fost multă vreme un district aparte cu conducători români. Între căpitanii acestui district trebuie amintit deputatul Sigismund Pap, fost profesor de liceu din Beiuş, director al ziarului « Concordia ». Mare a fost şi este interesul chiorenilor pentru « Astra », cea mai veche şi binemeritată societate culturală românească din Ardeal. În cadrele ei doreau chiorenii să-şi deschidă un liceu în Şomcuta-Mare. Adunările ei aveau mare răsunet în sufletul românilor. Un poet naţional din partea locului se prezenta astefel. Eu-s poetul Văsălie/ Cu gând bun şi cu trezie/De naştere chiorean /Şi nepot al lui Traian. Ţinut foarte interesant e Oaşul. El e un platou înalt de peste 200 m, înconjurat de munţi, a căror înălţime variază între 400 şi 1200 m. Aceşti munţi se deschid la sud-vest, înlesnind comunicaţia cu restul judeţului. Râul Tur, afluent al Tisei, adăpat şi el de multe pâraie îl străbate pe la mijloc, de la răsărit la apus. Oşenii, cam 20.000 de suflete, vorbind un frumos grai arhaic, locuiesc în următoarele comune : Negreşti, Certeze, Bicsad, Boineşti, Călineşti,  Cămârzana, Lechinţa, Racşa, Prilog, Târşolţ, Trip, Tur, Vama, Moişeni, Remetea şi Oraşul-Nou.

 

Oşanul e voinic, brun, cu păr foarte negru, lung, retezat la ceafă şi pe frunte, cu ochi vioi, frunte bombată, faţă rotundă, umerii obrazului puţin dezvoltaţi. Oşanca dimpotrivă, are fruntea descoperită, părul fiind piptănat cu îngrijire, cu cărare la mijloc şi împletită, la fete în două coade, prinse de cingătoare. Portul bărăbătesc e simplu : o cămaşă scurtă numită uioş, cu mâneci largi ; izmene deasemenea largi, terminate în partea de jos cu ciucuri (« roit »), numite gaci. Gacii sunt prinşi cu brăcinar. Între cămaşă şi gaci, cei mai cu dare de mână poartă curea lată de 25-30 cm din care nu lipseşte nicicând cuţitul.  Mi-aduc aminte cum au defilat tinerii oşeni la dezvelirea monumentului lui Lucaciu în Satu-Mare, în marş de fluierături haiduceşti, toţi cu cuţitele în mâini, pe care le străfulgeră în aer, ameninţând oarecum duşmanii care vor să le calce graniţele. Unul, cap de coloană, chiui  voiniceşte : Puiul tatii ăl mai mic, Pune mâna pe cuţit, Şi-l doboară la pământ, Hop, Hop ! Picioarele le sunt înfăşate în obiele şi încălţate în opinci, iar la sărbători în cizme. Caracteristică e traista (straiţa) oşanului, pe care o poartă de mic. În zilele comune, flăcăii au o straiţă de pânză albă, iar la sărbători ea este împodobită cu frumoase cusături. Cei însuraţi, în loc de straiţă poartă taşcă din piele, împodobită cu ţintişoare şi zele. În taşcă se ţine pipa şi jaşcăul, banii, când îi are, şi alte mărunţişuri. Pe cap poartă clop (pălărie) din pâslă neagră cu marginile întoarse drept în sus, iar iarna, cuşmă (căciulă). Fetele, ca şi băieţii, când sunt mici poartă o cămaşă lungă. Când sunt mari, cămaşă scurtă până la brâu, iar din brâu în jos fuste largi, numite pindileu de pânză, apoi zadie din stofă cumpărată, sau şorţ de pânză, prinse la brâu.  Cingătoarea de sărbătoare cu multe cusături  se numeşte pocmată. Sucna, sau rochia e din stofă cumpărată şi se poartă la sărbători şi iarna. Femeile umblă de obicei desculţe ; uneori cu cizme. Pe cât sunt de blânzi în împrejurări normale, pe atât sunt de aprigi la mânie. Nu sunt rare cazurile de omor. De altfel, sunt miloşi : fac bucuros clacă de pomană pentru văduve, orfani, neputincioşi. Pământ puţin dar bun : prune, mere, nuci de calitate. Pentru spiritul gospodăresc al oşanului e caracteristică următoarea vorbă : Un administrator a zis către un popă să sădească trei sute de nuci că va căpăta trei sute de lei. Popa a sădit nucii şi s-a dus la administrator după bani. Acesta a întrebat : Prinsu-s-au nucii ? Popa a spus că s-au prins şi să vină să-i vadă. Administratorul a răspuns : Aşteaptă că vor rodi nucii şi roada va fi a dumitale. Din timpul oropsirii maghiare filologul Gustav Weigand a însemnat următorul cântec simbolic de la Ileana Tupchiţă din Şişeşti : Colo-n sus la ţară-n sus, Se strâng cucii de pe ţară, Şi cântă de se omoară. În vârfuţul nucului, Cântă puiul cucului. Mai în jos la crângurele, Plânge-o pasăre cu jele. Merge cucu şi o-ntreabă : De ce plângi, pasere dragă ? – Cum amaru meu n-oi plânge, Că mămuca mi-o murit, Şi tătuca s-o´nsurat, Rea maştehă mi-o luat. Bota-n mână mi-o dat, Uliţa mi-o arătat :- Du-te´n lume şi te ţine, Mai mult nu-i şedea la mine!

Nicolae Ghişan





ULTIMELE ȘTIRI

Latest Posts