More


    Cultura cuţitului în satele din Ţara Oaşului

    =

    În Ţara Oaşului atunci când se strigă despre cuţit în horă sau la nuntă moare cineva: „Se pare că la ciupercă, în timpul competiţiilor explicite între dansatori şi cântăreţi, violonistul nu are doar rolul unui simplu arbitru; el se erijează, de asemeni, în stimulator, în persoana care îndeamnă la luptă pe unul sau pe altul dintre adversari” spune Speranţa Rădulescu în cartea “Din răsputeri. Glasuri şi cetere din Ţara Oaşului”.


    Oşenii pun mâna pe cuţit şi ucid instinctual fără regrete, după care fug sau se predau autorităţilor. Ei iau legătura cu sângele încă din tinereţe. Cuţitul deschide curgerea sângelui. De cum un tânăr se deprinde să meargă în sat la fete, cuţitul îşi schimbă utilitatea, devine un obiect de apărare. Cuţitele se arătau în horă să se vadă că le au şi, cu cât erau interzise, cu atât le perfecţionau mai mult, le păstrau şi le ascundeau să nu fie confiscate de autorităţi. “O sută de cămârzani/ Mi-o ieşit în drum cu pari/ C-o rugină de cuţât/ Eu pă tăţi i-am prăpădit”. Cuţitul este şi o formă de revoltă. De aceea, strigătura în horă a unui fecior despre cuţit este un verdict, o formă de judecată: aşa îşi anunţă el fraţii sau familia că se va folosi de cuţit să ucidă: “Ş-a meu cuţât îi cuţât/ Taie-n om ca în pământ”. Cuţitul exprimă temperamentul oşenilor. Cuţitul simbolizează principiul activ care modifică materia primă. Cuţitul reprezintă ideea de execuţie judecătorească, dar, în acelaşi timp, înseamnă şi moarte şi răzbunare: „Io când dau cu cuţâtu/ Cântă ca şi trăznetu”. Cuţitul este o armă eficientă de luptă când vrei să răneşti sau să omori pe cineva.

    Sensibilitatea şi vulnerabilitatea oşeanului este legată de mândrie: „Dintr-o nimica tătă, nu-i place unuia cum gioacă ceilalţi, vezi nelipsitul cuţit şi curge sânge, de atâtea ori se face moarte de om. Ca un fel de scuză, oşeanul îşi spune cu un aer fatal –sângele porunceşte”. Deosebite sunt şi ritualurile de înmormântare şi înmormântare – nuntă. Aici se prezintă poezia morţii, care, fie că este bocet, verş sau stărostire, surprinde etapele prin care trece familia mortului până ce traversează tot ritualul, chiar şi o dare de seamă a cheltuielilor de înmormântare este prezentată pentru a arăta cu cât fast sunt duşi pe ultimul drum cei ucişi de cuţit. De la înmormântare nu lipsesc trâmbiţaşii şi fanfara. Sexul şi moartea au propriul lor timp: “Uă, uă, o, o!/ Nu ţi-o fost vreme să mori/ Ţ-o fost vreme să te-nsori”. La aceste înmormântări se joacă steagul, feciorii şi fetele joacă în jurul sicriului.

    Cu toate că numai o vioară cântă, se creează impresia că ar cânta o întreagă orchestră. Bocitoarele au mai mult tragism în voce, iar preotul citeşte verşul la capul mortului în timp ce peste sicriu se împart daruri oferind oi şi colaci.. “Cu venire m-ai gătat/ Între flori m-ai aşezat/ Din Paris până-n Bixad”. Însă povestea morţii lui Tătar Mihăiţă, ucis la Paris, în iunie 2009, nu se opreşte aici. Oşenii se vor întoarce la Paris peste 3 ani şi în locul unde a fost ucis tânărul, vor ridica o cruce. Meşterul Dumitru Pop de la „Cimitirul Vesel” din Săpânţa a lăsat scris pe cruce: „O moarte fulgerătoare/ M-o dat jos de pe picioare/ Eu am vrut mult binele/ El mi-o luat zilele/ Ardă-te focul, cuţât / Că iute m-ai omorât”. În acest ritual al trecerii tânărului prin lume, a tânărului care nu a cunoscut împlinirea sexuală, mai este nevoie de o călătorie, de o reîntoarcere la locul unde a fost ucis. Moartea este pecetluită cu această cruce, care va purta aducere aminte pentru cel dispărut şi pentru tot neamul său, până în ziua în care va fi răzbunat.

    Nicolae Ghişan



    ULTIMELE ȘTIRI

    Latest Posts

    spot_img
    spot_img