Mihai Eminescu a luat contact cu Sătmarul prin intermediul studenţilor ardeleni aflaţi la studii în Viena dar şi prin cărţile citite. Era la curent cu poezia scrisă pe meleagurile sătmărene, o aprecia dar mai ales era încântat de limba română vorbită în acest colţ de ţară.Mihai Eminescu a luat contact cu Sătmarul prin intermediul studenţilor ardeleni aflaţi la studii în Viena dar şi prin cărţile citite. Era la curent cu poezia scrisă pe meleagurile sătmărene, o aprecia dar mai ales era încântat de limba română vorbită în acest colţ de ţară.
O informaţie importantă despre Sătmar o are Eminescu într-un articol apărut în Timpul, din 3 aprilie 1882 în care scrie: ”Azi limba este una de la Sătmar până la Cetatea Albă de lângă Nistru,…”. Mai departe, într-un alt articol, apărut în Timpul din 29 aprilie 1882, susține: “…În adevăr trebuințele economice ale poporului nostru sunt unele și aceleași pretutindeni: același port la Sătmar ca și-n Moldova”. De asemenea în articolul “Memorialul comitetului” apărut în Revista Timpul din Sibiu pe 4 noiembrie 1882, Eminescu scria: “Încă în a suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Sătmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimeni din ţară”.Poetul cunoştea foarte bine realităţile locale de prin părţile Sătmarului citind presa de la Budapesta. În articolul „Nu numai motive …” apărut în „Timpul” din 29 aprilie 1882, Eminescu scria: „În adevăr, trebuinţele economice ale poporului nostru, sunt unele şi aceleaşi pretutindeni: acelaşi port la Sătmar ca şi-n Moldova …”. Poetul cunoştea nu doar realităţile economice şi politice din acest colţ de ţară ci şi creaţiile lirice ale unor poeţi şi scriitori sătmăreni. Eminescu a fost impresionat de versurile unui cântec scris de către Dimitrie Sfura, poetul din Vezendiu (judeţul Satu Mare). Este vorba despre cântecul “Mai turnaţi-mi!”.
Potrivit scrierilor lui Teodor Stefanelli, se pare că Eminescu intona acest cântec “cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică şi cuprins de un adânc sentiment … Odată l-am întrebat care e autorul acestui cântec şi mi-a răspuns: “un biet tânăr transilvănean, care avea durere de inimă pentru nenorocitul său de popor; am auzit că l-a compus, l-a cântat şi a murit după ce-l cântase”. Se vorbește și despre o posibilă întâlnire a lui Mihai Eminescu cu un sătmărean, în persoana lui Ioan Silviu Sălăgeanu, cu studii la Beiuș, Oradea, Berlin și Pesta, ajuns profesor la Beiuș între 1858-1872, apoi protopop. Mihai Eminescu ar fi trecut pe la Beiuș înainte de a pleca la studii universitare la Viena. Prezența la Beiuș este menționată de Ioan Slavici în articolul Cutreierările lui Eminescu (Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, 2004, p. 215). O legătură mai strânsă avea cu preotul Antoniu Covaciu din Tarna Mare. Cei doi au fost prieteni în vremea studenţiei vieneze. Unii critici consideră că admiraţia lui Eminescu pentru meleagurile sătmărene a avut originea în prietenia lui cu Antoniu Covaciu.
O legătură mai aparte a fost între poetul naţional şi George Marchiş, preotul-profesor de prin părţile sătmărene. La peste 100 de ani de la moartea preotului Marchiş, în 26 februarie 1988 în revista „Contemporanul” apărea studiul interogativ “6 poezii necunoscute ale tânărului Eminescu într-o publicaţie de acum 124 de ani?”semnat de slavistul George Mihăilă. Sunt publicate şase poezii, în fapt cinci (Ciobanul şi năluca, Plângerea proscrisului, O epistolă, Rămâi, străinătate, Din străinătate, semnate cu iniţialele G.M.), plus o traducere din Victor Hugo (Te iubesc, semnată cu majuscula M.), atribuite de G.Mihăilă lui Mihai Eminescu, lansând deci ipoteza că genialul poet ar fi debutat în paginile „Aurorei române”, cu doi ani mai devreme decât cunoscutul debut din „Familia” . Publicaţia cu pricina, „Aurora română”, era o foaie beletristică, bilunară, cu caracter enciclopedic, a apărut la Pesta între anii 1863–1865, sub conducerea preotului Ioanichiu Miculescu. Prin caracterul ei anticipează apariţia “Familiei”, publicând versuri patriotice, folclor, proză, traduceri din literatura universală, încercări de critică literară. Printre colaboratori îi remarcăm pe: Ion Ioviţia (prim-colaborator), Iosif Vulcan, Justin Popfiu, Aron Densuşianu, Iulian Grozescu, Ath. M. Marienescu.
Nicolae Ghişan
